Am citit, nu cu mult timp în urmă, că, dintr-un sătuc din Norvegia, pentru un copil, singurul de vârstă şcolară, autorităţile au pus la dispoziţie un elicopter pentru a-l transporta la cea mai apropiată şcoală. Zilnic, un singur elev. Statul a considerat că nici un efort nu este prea mare pentru ca micuţul Cristiensen să urmeze cursurile unei şcoli, să înveţe carte alături de colegii lui.
Toate acestea se întâmplă într-o ţară cu cel mai novator şi eficient sistem de învăţământ de pe glob, integral gratuit, liberal prin definiţie, aplicat, extrem de competitiv, descentralizat şi depolitizat, ministrul fiind un tehnocrat. Profesorii finlandezi acționează pe baza dictonului „Un om trebuie să fie pregătit fie pentru viață, fie pentru examene. Noi alegem prima variantă”, aplicând metoda învăţării prin explorare. De la grădiniţă până la facultate, învăţământul/educaţia sunt prioritate naţională, toţi elevii sunt egali, profesorii sunt apreciaţi şi respectaţi, la fel ca medicii sau judecătorii, dar competitivi.
Şi noi? Noi, astăzi, nu suntem în stare să asigurăm o amărâtă de tabletă de 400 de lei pentru copiii ai căror familii au dificultăţi materiale, inconştientul stat român exclude sute de mii de copii de la educaţie, cu această tâmpenie de învăţământ online. Nu avem bani pentru un banal releu de telefonie mobilă şi internet, nu sunt bani pentru manuale şcolare, în schimb, se găsesc bani pentru armament. Dacă ieri aveam peste 50 la sută dintre elevi analfabeţi funcţionali, de mâine, guvernul „pregăteşte” analfabeţi curaţi, în timp ce, în Finlanda, 93 la sută dintre elevi absolvă liceul, iar 45 la sută o facultate. Acolo, în Finlanda, cineva mai şi munceşte.
