Garbo şi efectul Pygmalion

Cum o ajuns o fată modestă, chiar ştearsă, o micuţă vânzătoare din Stockholm, una dintre cele mai strălucitoare vedete de cinema, inegalabilă, supranumită Divina? Desigur, primul merit este al lui Mauritz Stiller, cel care a descoperit-o şi apoi a modelat-o, ca un veritabil Pygmalion. Talentul regizorului de a produce incredibile metamorfoze într-o fiinţă asupra căreia şi-a oprit privirea a fost hotărâtor în acest caz, geniul lui, de fapt, care a creat o actriţă ce avea să nască o legendă. Cei care l-au cunoscut vorbesc despre Stiller ca despre o persoană excentrică, cu un comportament şi o vestimentaţie de dandy. Cravatele lui erau împodobite cu perle, iar degetele era pline de inele cu pietre preţioase rare.

Îmi aminteşte de straniul, exoticul Aubrey de Vere, personajul de neuitat al lui Mateiu Caragiale. Plecase de jos, ca un copil sărac, şi când a devenit celebru, avea accese de grandomanie, umilind şi jignind uşor pe ceilalţi. Psihologii spun că astfel îşi rezolva frustrările din copilărie. Iar Aurora Liiceanu e psiholog, aşa că, în cartea ei („Sindromul Greta Garbo”), caută resorturile intime, cauzele cele mai îndepărtate care aduc lumină asupra acţiunilor, a modului de a fi al cuiva. S-a documentat despre viaţa şi opera regizorului, care avea desenată în minte imaginea femeii ideale. Era fantasma lui de homosexual artist. Acea femeie trebuia să fie extrem de frumoasă, senzuală şi foarte misterioasă. Adică exact ce avea să fie Greta Garbo, pe care Hollywoodul o va încorona ca Sfinxul suedez.

Asta în timp ce  Stiller, creatorul ei, nu s-a adaptat în America şi s-a întors în nordica lui ţară, unde a murit uitat de toţi. Nu şi de Garbo, care avea să se ducă în Suedia, profund tulburată de  moartea lui şi, văzându-i sărăcăciosul mormânt, a finanţat construirea unui impunător monument care să cinstească memoria regizorului căruia îi datorase totul. Frumoasă probă de caracter! De altfel, Garbo s-a purtat împecabil şi cu toată familia ei, de care a avut mereu grijă, ceea ce spune mult despre ea ca om. Unul onest, care nu şi-a ascuns rădăcinile modeste, ea căutând, de fapt, toată viaţa ei, firescul şi simplitatea lucrurilor. Ceea ce contravenea în chip absolut statutului ei de superstar.

Dar ce avea, unic, Garbo, ce-i aparţinea, dincolo de ce fusese creat de tiranicul Stiller?  Unul dintre biografii ei, Barry Paris, afirmă că ea a fost „o anomalie, nu un mister”. Pentru că: „O confuzie a Naturii şi a Artei a creat un chip, o personalitate şi o prezenţă erotică fără precedent în istorie”. Iar un altul, John Bainbridge, vorbea despre geniul ei din faţa camerei de filmat, care venea dintr-un „instinct secret, infailibil, sublim, de a face ce trebuie aşa cum trebuie”. Vorbe, frumoase, într-adevăr, dar ceea ce este cert e că aparatul de filmat o iubea pe Garbo, care avea o specială, rară şi misterioasă luminozitate pe ecran, după cum recunosc  istoricii şi criticii de cinema. Dar şi actori, foşti colegi de-ai Divinei, ceea ce nu este chiar un fapt comun, ştiute fiind vanitatea, egocentrismul, narcisismul speciei histrionilor. Bette Davis, de pildă, spunea că era pură vrăjitorie dominaţia ei asupra camerei de filmat.

Ciudat este că, în spatele acestui magnetism exercitat asupra altora,  Garbo era o simplă femeie sentimentală, tristă, însingurată, tânjind după micuţa ei Suedie. Ducea dorul zilelor de vară ploioase, cu melancolia Scandinaviei natale, şi de aceea îi plăcea mult să se plimbe prin ploaie, singură, şi să priveacă marea lovindu-se de stânci. Fără să fie urmărită, supravegheată, pentru că asta (zicea ea) omoară frumuseţea lucrurilor.