Adapost pentru cei care au pierdut trenul vietii
Ce poate fi mai mohorat decat o dimineata de noiembrie inghitita de ceata? Raspunsul este: Gara Bacau. Pustie, inconjurata de gunoaie si cu semne ale decaderii oriunde arunci privirea, aceasta poarta de intrare in municipiul Bacau iti lasa un gust amar si nu promite nimic bun celor care descind aici.
De cum impingi usa batanta de la intrare ai sentimentul parasirii. „S-o fi inchis gara?”, te intrebi. Nu tu bagaje, nu tu cozi la casele de bilete. Nici macar acestea nu sunt deschise toate. Doar tabelele de afisaj dau culoare salii de asteptare. De sub scari apar, pe rand, doi barbati in carucioare cu rotile si un al treilea, pe picioarele lui, dar mergand leganat si impleticit. Sunt locatarii de noapte ai garii. Si-au facut somnul aici, iar acum se pregatesc sa plece la cersit. In oras, fiindca in gara degeaba stau cu mana intinsa. Nu are cine-i milui. „Ziua mergem prin centru, prin piata, iar seara venim inapoi aici, ne spune unul dintre ei. Bine ca avem unde dormi. Nu mai avem pretentie sa ne dea calatorii bani. Ne mai alunga politia, dar tot ne lasa pana la urma sa parcam caruciorul intr-un colt. Pe cine deranjam?” Au toaleta la doi pasi, iar cei care sunt intregi si au cu ce plati pot face chiar si dus.
Ceasul rau l-a legat de gara
Printre cei care au gasit un acoperis aici se afla Ioan Negrut. Destinul l-a legat de gara. In 2002 a incercat sa urce intr-un tren care plecase din statie. Un impuls fatal, o miscare gresita si a devenit un invalid parasit si respins de toti. Are un fiu si ii dau lacrimile cand aminteste de el. Este si bunic, dar nu crede ca nepotul ar vrea sa stie de el. Are, asadar, cel putin o ruda adulta, dar familia lui sunt acum boschetarii cu care imparte adapostul de noapte improvizat in Gara Bacau. „As vrea sa dorm si eu intr-un pat, sa-mi intind oasele, marturiseste barbatul. Stiu ca este un azil in Gheraiesti, dar nu am cu ce ajunge acolo si nici nu sunt primit, fiindca nu ma pot ingriji singur. Si de aici suntem alungati. Politia are grija cersetorilor, nu a hotilor.”
„S-a dus totul de rapa!”
Nici peroanele nu fac o impresie mai buna. Putinii calatori care asteapta trenurile tot mai rare nu indraznesc sa se aseze pe scaune. In jurul stalpilor miroase a urina, de peste tot rasar gunoaie, gardurile care separa liniile de cale ferata sunt ruginite si strambe. Din loc in loc lipsesc portiuni din plasele metalice, invitatie muta pentru calatori sa traverseze peste sine, chiar daca amenda este de mii de lei. Si locuitorii din cartierul CFR fac drumul zilnic spre oras pe aici. „Este pasaj subteran, stie toata lumea, dar nu cobor eu acolo, ne-a marturisit Eugenia Sta. Tin la viata mea! Eu stau in CFR si trec in fiecare zi pe aici. Este riscant, dar parca este mai bine decat prin pasaj.” Hruba pomenita cu atata sila este o rusine pentru gara, pentru SNCFR, pentru oras. Tavanul mucegait si cu urme dese de infiltratii, scarile soioase, petele de fecale, mirosul gretos, toate indeamna la cale intoarsa. In ciuda plangerilor de la bacauani si a semnalelor din presa, autoritatile nu fac nimic pentru a schimba situatia. De altfel, nepasarea a sufocat totul in zona, la fel ca buruienile care au napadit sinele, altadata curate ca-n palma. „Imi amintesc alte vremuri, ne-a spus Mihai Ratiu, un locuitor din Piatra Neamt. Eu am venit aici cu nepotelul meu, fiindca este fascinant de trenuri. Pe la noi trec si mai putine, asa ca stam aici, in Gara Bacau, si asteptam sa facem poze la o locomotiva, la vagoane. Am venit de la Piatra cu un vagon mizerabil. Totul este mizerabil. Iar subsolul acesta de la gara este cumplit. Urate vremuri! S-a dus totul de rapa.”
Doina Mincu
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
