Există o poveste, dragii mei, pe care am descoperit-o de curând: „Un vânător, în junglă, a constatat la un moment dat că i s-a umezit praful de pușcă și că, în consecință, aceasta nu mai funcționa. A apărut un leu. Văzându-l, și știindu-și arma nefuncțională, a început să alerge. Știa undeva, prin apropiere, o cabană unde s-ar fi putut adăposti. A gonit până acolo și leul nu l-a ajuns. A izbutit să ajungă până la cabană, dar ușa era încuiată și el nu avea cheia… Împărăția scăpării era dincolo, înăuntru, iar el era dincoace. Câțiva centrimetri, grosimea unei uși l-a despărțit, dar acești centimetri erau diferența. A fost aproape, dar nu înăuntru.” Adesea mă gândesc la faptul că înăuntrul Împărăției cerurilor se poate ajunge atunci când apreciezi pe celălalt în aceeași măsură în care Dumnezeu te prețuiește.
Altfel spus, în toate faptele creștinești pe care le faci, dacă nu pui gândul bun și inima mare, ești aproape de Împărăția lui Dumnezeu, dar nu te afli înlăuntrul ei. Evanghelia Duminicii a XI-a după Rusalii (pilda datornicului nemilostiv – Matei 18, 23-35) poate exemplifica acest gând. Ne asemănăm, de cele mai multe ori, omului căruia Domnul, din milostenie, îi iartă totul. De cele mai multe, însă, ca﮽ntr-o reacție de negustor perfid, uităm și vămuim prea aspru pe fratele mai puțin datornic. Neglijăm faptul că taina cea mare și cheia ușii creștinismului este taina iertării aproapelui, taina de a nu fi fratele fiului risipitor, de a nu fi cel osânduitor de aproapele.
Abia a apus soarele de prăznuire peste dramatica jertfă a tatălui exponențial al istoriei noastre naționale: Vodă Constantin Brâncoveanu. Un tată ce-și poartă fiii și ginerele pe brațele credinței, spre a le arăta faptul că Hristos este Ușa care se ia cu asalt prin smerenie, iertare, gând bun și inimă mare. Creștinismul vrea o lume de oameni buni. Cheia de dincolo este smerenia, recunoștința, iertarea, mărturisirea, gândul bun și inima mare. Fără aceasta ești aproape, dar nu înlăuntrul Împărăției.
Pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu, inspector școlar
