Gala STAR: Jurnal de spectator (2)

Am promis ca voi scrie ceva despre recitalurile extraordinare prezentate de la inceputul galei, si chiar asta voi face in rândurile ce urmeaza. In primul rând voi spune ca e cât se poate de buna ideea invitarii la manifestare a premiatilor editiilor anterioare. Astfel, am revazut-o anul acesta, cu placere, pe Mihaela Teleoaca (Teatrul de Comedie, Bucuresti), o actrita foarte inzestrata pentru comedie, cu o gama larga si diversa de mijloace de expresie proprii genului. Ea s-a oprit la o monodrama cu tenta politista, "Mostenitoarea", scrisa de Lucia Verona, regia spectacolului apartinând lui Dan Tudor. Si de asta data, Mihaela Teleoaca si-a demonstrat talentul de excelenta comediana, interpretând un personaj sulfuros, o actrita pripasita prin Franta, ce nu se da in laturi de la nimic pentru un trai mai bun, nici de la crima, insusindu-si identitatea surorii ei, pe care a suprimat-o cu sânge rece. Dar soarta ii va juca o festa urâta periculoasei parvenite, in legatura cu o mostenire de familie, textul lasându-ne sa intelegem ca femeia va actiona in continuare pentru a pune mâna pe bani, proiectând un alt asasinat. Experimentata actrita si-a compus personajul cu maiestrie, a gradat expresiv trecerile de la o stare la alta, valorificind inteligent suspansul textului.
O alta minunata actrita prezenta in gala cu un recital extraordinar este Anca Sigartau, care ne-a fermecat anul trecut cu un one woman show de exceptie. El se intitula "Vreau sa fiu actrita", si era un spectacol total, in care interpreta facea risipa de darurile sale, cânta, dansa, improviza cu multa imaginatie si haz. Si am regretat absenta acestora vazând-o acum intr-un rol destul de modest in "Puslamaua de la etajul 13" de Mircea M. Ionescu (productie a Teatrului "Tudor Vianu", Giurgiu, in regia aceluiasi Dan Tudor). Textul are meritele lui, este scris cu mestesug, are sensibilitate si un mesaj foarte actual, vorbind despre curajul de a fi un om intreg, autentic, o fiinta care nu renunta la visuri, la idealuri intr-o lume tot mai pragmatica, mai terna, mai cinica, si mai urâtita. Iar Anca Sigartau este credibila, atasanta, transmite emotie, dar ea poate mult mai mult, iar acestui spectacol onest, desigur, parca-i lipseste ceva. Sa-i zicem un mic strop de stralucire?
Sâmbata si duminica seara a fost programat acelasi recital extraordinar, "La colonna infinita", productie a Companiei Telluris din Italia, protagonist, Tazio Torrini. Nu e un spectacol lesne de inteles, dimpotriva, e unul mai dificil, presupunând un anume nivel de cultura al receptorului. Textul lui Mircea Eliade, "Coloana nesfârsita", este un eseu dramatic dens, profund, despre filosofia creatiei, conditia creatorului, legatura dintre sacru si profan, aspiratia spre absolut, avându-l ca figura centrala pe Constantin Brâncusi. In afara de coloana infinita, o forma care ar trebui sa cuprinda toate formele, in scena, pe parcursul spectacolului, sunt figurate si alte celebre opere ale marelui sculptor, Tazio Torrini recreându-le cu ajutorul trupului sau si al unor pânze. Recunosti astfel "Oul", Domnisoara Pogany", "Cocosul", in fine, daca le-ai vazut vreodata, daca le stii. Regizoarea Letteria Giuffr? Pagano a avut la dispozitie o intreaga echipa de colaboratori pentru decor, muzica, lumini, proiectii video, toate facute cu profesionalism, dar greul reprezentatiei l-a dus Tazio Torrini, care s-a transpus in mai multe personaje si s-a metamorfozat in fel si chip, cu o remarcabila plasticitate, incercând sa exprime cautarile, chinul, zbaterea permanenta a artistului, incertitudinile, interogatiile acestuia, elanul spre desavârsire, aspiratia spre absolut.
Revin la sectiunea competitiva a galei, pentru a nota câteva impresii despre actorii care au evoluat duminica dupa-amiaza. Si incep cu o insatisfactie, cea provocata de recitalul lui Stelian Rosian (Teatrul Municipal „Ariel”, Râmnicu-Vâlcea) cu „Iona” de Marin Sorescu. O monodrama existentialista, metafizica, de mare fior dramatic, un text exceptional, facut celebru, de-a lungul timpului, si de multe interpretari actoricesti valoroase. De data aceasta nu am vazut insa decât un actor prins in plasa unei regii neinspirate, greoaie (si scenografia era la fel, supraincarcata si banala), confuze, datorata Doinei Miglecz. Nu am inteles mai nimic, carevasazica, iar efortul interpretului se consuma in gol. Dar, una rece, alta calda. La recitalul care a urmat, „Da-damult… Mai da-damult” dupa I.L. Caragiale, o productie independenta, regizoarea Maria Rotar a stiut sa elimine orice element in plus, mizând doar pe talentul nastrusnic al lui Alexandru Bogdan (nascut in Târgu-Ocna, absolvent al Universitatii Hyperion, Bucuresti). Simpatic la culme, inventiv, extrem de mobil, cu o mimica expresiva, cu o admirabila plasticitate corporala, acesta a schimbat accentele textului, s-a jucat cu toate sensurile lui, scotând efecte de un haz enorm, spre deliciul spectatorilor. Deocamdata nu e rau, dimpotriva, dar genul in care el se misca atât de usor, in largul sau, e pândit si de excese si de facilitati din zona divertismentului televizionist (unde actorul presteaza in „Mondenii”, de la Prima TV). Ramâne de vazut daca va avea puterea, in viitor, de a nu pica prea mult in asemenea marunte ispite, care pot strica un talent real.
Un recital de buna calitate, sobru, concentrat, de o puternica tensiune interioara a sustinut Junko Hori (foto, Tokio, Japonia). In „Asa-chan”, dupa Mariko Yamamoto, ea ne spune o cutremuratoare poveste despre moartea unei fiinte dragi in urma catastrofei nucleare de la Hirosima. Actrita interpreteaza cu o tehnica precisa, cu economie de mijloace, dar cu mare atentie la nuante, mai multe personaje supravietuitoare ale teribilei tragedii, transmitând sentimentul de durere coplesitoare in fata absurdului mortii. Mai ales când aceasta rapeste atât de crud o fiinta tânara, o fata, cum era Asa-chan, vesela, plina de viata.
Mai sunt doua zile de gala, jurnalul meu continua.
Carmen Mihalache