Aveam de ceva timp cartea Aurorei Liiceanu, cu un titlu atât de laconic și frapant, „Fără”, dar îi tot amânam lectura, pentru că simțeam că o să mă întristeze, din moment ce în carte este vorba despre „iubire, suferință, pierdere”. Cuvinte explicite, care apăreau în subtitlu. Dar când am început cartea, ea m-a câștigat și am parcurs-o foarte repede, atrasă și de stilul ei mai liber, eseistic, în fine, foarte atrăgător prin fluența poveștilor și interpretările fin nuanțate ale doamnei psiholog.
Gradul de general uman este foarte ridicat în această carte, din moment ce toți oamenii au pierdut, la un moment dat, pe cineva drag, din motive obiective, vârstă, boli etc., sau din vina personală, despărțiri, divorțuri… Întrebarea (noi, oamenii, avem aceleași întrebări, asta ne unește, spunea regretatul Peter Brook, un regizor uriaș, care a marcat cu arta sa cea mai mare parte a secolului trecut) este cum traversăm aceste apăsătoare încercări și dacă ne împăcăm cu ideea morții celor dragi.
Cum ne continuăm viața fără aceste persoane iubite și cum îndurăm golul lăsat de ei, în ce fel suportăm durerea? În „Fără” sunt expuse și analizate patru cazuri: în primele trei, subiecții sunt scriitori reali, cunoscuți, pe când al patrulea se referă la un personaj dintr-un celebru roman („Dragostea în vremea holerei”) al lui Garcia Márquez, Fermina Daza, despre care Aurora Liiceanu a mai scris.
Interesantă mi s-a părut colaborarea autoarei cu un coleg psiholog american, John H, Harvey, concentrat pe studiul relațiilor interpersonale, mai cu seamă cele intime și cele de traumă, Asta în timp ce confrații lui americani tot băteau apa în piuă cu ideea de optimism necesar, gândire pozitivă, căi sigure de succes.
Omul avea experiența unui divorț, trăind, pentru început, cu impresia că-i va fi ușor să depășească greul despărțirii, dar, cu timpul și-a dat seama că lucrurile sunt mai complicate decât par sau decât suntem dispuși să recunoaștem. Pentru că este vorba despre pierderi, iar „cel care părăsește pleacă cu o bucată din tine, cu un bagaj plin de experiențe comune, intime, după cum cel părăsit rămâne cu lipsa unei bucăți din el”.
Exactă și subtilă mi s-a părut observația lui Harvey potrivit căreia bucata aceea lipsă este cea care-i leagă în continuare pe cei care o iau pe drumuri separate, diferite, fără ca ei să-și dea seama. Și asta pentru că „ nu pleci niciodată cum ai venit la începutul unei relații și nu există sfârșit fără amintire a începutului”. Este un fenomen despre care aflăm că se numește memorie tranzacțională. Dar ceva nou, surprinzător, elocvent găsim în fiecare pagină a cărții, care povestește cum au făcut față suferinței scriitorii Julian Barnes, Joan Didion, Joyce Carol Oates, confruntați cu dispariția partenerului de viață. Fiecare luptă în felul său cu suferința, încercând să reziste, căutând strategii de supraviețuire. Prima la îndemână, și cea mai cunoscută, având și rezultate palpabile, este aruncarea în muncă, o terapie aproape sigură.
Dar cum, odată cu ființele care ne-au fost apropiate și foarte dragi moare și o parte din noi, ce este de făcut? Să învățăm să dansăm cu un singur picior, șchiopi, care va să zică, ideea salvatoare fiind tot a unei scriitoare, Anne Lemott. Ni se clarifică multe lucruri parcurgând cartea, înțelegem mai ușor unele mecanisme sufletești și putem desprinde modele de reziliență, cum numesc psihologii capacitatea de adaptare la greutățile existenței, la adversitățile ei. Subiectul este dezvoltat în cartea lui Céline Santini, „Kintsugi, l’art de la résilience”, pe care Aurora Liiceanu o rezumă edificator. Kintsugi este arta japoneză a reparării vaselor de ceramică sparte, ciobite, prin lipirea fragmentelor lipsă cu un lac peste care se presară pulbere de metale prețioase. Praful de aur, platină, argint va acoperi astfel o „rană”, care va deveni o „cicatrice prețioasă”. Este o metaforă despre experiențele umane, despre transformarea durerii în carburant, pentru ca să putem trăi mai departe, și despre o altfel de frumusețe, cea a imperfecțiunii.
