Una dintre vorbele care circulă pe la noi, popor ludic cum suntem, care face haz de necaz, spune: „cu cât e mai rău, cu atât mai bine”. Formulă în care e condensată o întreagă atitudine faţă de viaţă pe plaiurile mioritice. E o manifestare bizară a ceea ce s-ar putea numi starea de bucurie a dezastrului, a catastrofei generalizate. Mă rog, sentimentul acela mioritic, resemnarea, care nu mi-au plăcut niciodată. Cu amărăciune, citesc și niște interviuri ale domnului academician Ioan-Aurel Pop, care afirmă că ne-am prezentat drept neputincioși, nevolnici, turnându-ne prea multă cenușă în cap. Că, singuri „ne nimicnicim”. Cu alte cuvinte, ne batem cuie-n tălpi, cu o uluitoare ură de sine. Și rămânem în același loc, băltim. Iar cele mai multe dintre măsurile guvernamentale care se iau la ora actuală sunt total aiurea, numai ridicole bâlbâieli. Așa că, iar și iar, „se iau pași în spate”. Caraghioslâc total.
Mă întorc deseori la incendiarele pagini scrise de unul dintre puţinii noştri scriitori de adevărată literatură de sertar, I.D.Sîrbu, autor de mare forță, prigonit de regimul comunist, şi care a lăsat o substanţială operă postumă, caricaturizându-și violent contemporanii. În jurnalele sale, în confesiuni, corespondenţă şi în extraordinarul roman „Adio, Europa!” el face observaţii de moralist sever, a căror actualitate te tulbură. Moralist intratabil, dar nu cinic, Ion D. Sîrbu era un om de o sensibilitate extremă, care suferea mai mult decât aceia împotriva cărora îşi îndrepta rechizitoriul necruţător. El folosea doar biciul cuvintelor, în timp ce „victimele” sale comiteau fapte nelegiuite, ticăloşii, orori. Vorbind despre amestecul de lacrimi şi veselie, disperare şi nădejde a românilor, de frica lor de curaj, înlocuită de „un curaj al fricii”, scriitorul notează şi o altă expresie caracteristică neamului nostru: „iată unde am ajuns”. Un fel de perpetuă lamentaţie, o văicăreală fără sfârşit şi ieşire. Cam asta e condiţia românească, exprimând neputinţa de a ordona haosul în care ne complacem. Sigur că e mai uşor să ne plângem, să ne văietăm că nu mai e de trăit aici, să ajungem a simţi „ruşinea de a fi români”. Şi să stăm cu ochii în ecranul televizorului (că ocupăm locuri de top la căscatul gurii la televizor, după cum arată statisticile), pe care se perindă nişte personaje hilare, măscărici, gânditori de estradă, care se „autopolenizează” jubilativ şi răspândesc numai seminţe de scandal şi discordie, umflând urâtul, răul, ura care şi aşa ne sufocă. De ce este nevoie să agravăm, să complicăm lucrurile, să prezentăm numai partea neagră a lor, să vedem numai dezastrul? S-au înmulţit periculos de mult cobele, incapabilii să gândească în termeni realiști, practici, să privească în viitor, căutând soluții, motivaţii pentru lucruri temeinice, făcute cu cap. Cel mai jalnic este să ai mintea în criză, îngheţată, închisă sau apoasă, lichefiată! Neputincioasă în a coagula un gând, în a găsi explicaţii şi a căuta remedii pentru îmbunătăţirea stărilor de fapt. Totul este mărunţit şi mărunţel, peticit, înnădit, lipsind politicile pe termen lung, cu viziune realistă. Cu cât e mai rău, cu atât mai bine? Chiar nu pot crede în asta, refuz cu neclintire.
Și, vai, cică avem o veritabilă invazie de „lebede negre”, mereu se întâmplă lucruri care pun partidele în mare dificultate.
Dar oare de ce, după cum spunea, cu deplină dreptate, academicianul Ioan-Aurel Pop, la care mă întorc, de ce națiunea noastră nu mai este în stare să pună în frunte lideri în care să aibă încredere. Chiar una supremă. „Or, ca să fii un bun politician, trebuie să ai o istorie în spate, să fi dobândit încrederea comunități, să te cunoască lumea de bine. Este suficient să înlocuim elita asta falsă și să punem elita cea bună.” Dar, recunoaște și domnia sa, nu e ușor de făcut asta.
Și, în continuare, continuăm să auzim, chiar din gura unor politicieni, că „România e un stat eșuat”. Dacă nu-s în stare să schimbe lucrurile, înseamnă că-s neputincioși, nevolnici, că nu au curaj să se înhame la treabă. Să-și pună cenușă în cap, să se retragă în pustie și să ne lase-n pace!
Carmen MIHALACHE
