Nu este nimic ieșit din comun. Era valabil ieri, dar este valabil și astăzi. Când vezi un microfon, că țâșnește din mâneca unui tricou asortat cu bermude, la o conferință de presă, o transmisie în direct, dintr-o apă care trece peste genunchi, de fapt o baltă rămasă în curtea unei familii amărâte după o inundație. Un viteaz care calcă nămeții în bătaia crivățului, terenul de peste drum fiind pârloagă, și-i spune cameramanului: „Stai! Taie! Repetăm! Las’ c-o dregem la montaj!” De ce să mă mai mir că pe vremea când Constantin Bursuc făcea fotoreportaje se inventaseră și galoșii din cauciuc.
Îi trăgeai peste pantofi, suflecai pantalonii din tergal, îi prindeai cu o clamă, folosită și la mersul cu bicicleta, și-ți făceai onest treaba. Pe omul ăsta, îmi pare rău, l-am cunoscut prea puțin. Prima conversație pe care am avut-o a fost în 1987, după Postul Paștelui, la Oficiul Stării Civile (clădirea de pe str. V. Alecsandri – de unde i-au dat acuma afară pe Liberali. Sună nașpa). Prinsesem și eu ceva din tainele developării filmelor color, de la tânărul, pe atunci, profesor la Școala Populară de Artă, Costel Pletosu.
Cel mai bine e să înveți meserie pe banii clientului! A fost doar o sugestie, nu un sfat. De asta nu-l citez pe Costel. Totuși l-am urmat. Așa fac și mecanicii, de la servisurile aparent îndemânoase. Îți predau mașina cu zâmbetul cât portocala și te trezești când deschizi porbagajul că nu mai ai trusa cu scule. Nea’ Costel, care era deja renumit, m-a remarcat! Nu pe mine! Eram purtătorul unui banal „Zenit E”, atârnat de gât. Făceam și eu un „ciubuc”! Costa 1750 de lei la Luceafărul. (Salariul unui absolvent de liceu, încadrat în câmpul muncii – acuma depindea și de întreprindere – era cu 200 de lei mai puțin). El avea un Pentacon, care acum a ajuns exponat de muzeu. Trecuse și pe formatul 24×36 mm. Cele două aparate Rolley flex le folosea doar pentru ocazii speciale.
Au fost trecute la „casat” prin ’90 și… Dar nu cred că au fost aruncate. Zâmbesc ele de undeva, prin cele două obiective suprapuse frontal, din vitrina vreunui amator colecționar. Privirile maestrului au fost atrase de obiectivul pe care îl aveam înșurubat pe Zenit, de care eram tare mândru. Un MIR 2,8/37 mm, care costa de două ori cât aparatul. Așa am ajuns să schimbăm vorbe, eu curios și hotărât să fur meserie. S-a interesat și de setul meu de 5 inele intermediare, pentru macrofotografie, făcute de un strungar meseriaș de la URA, după un prototip pe care rușii l-au gândit din trei.
Din duraluminiu, firesc! Reglajul era mai fin. Le foloseam pentru verighete, să scot în evidență degețelul miresei, întins în așteptare. Normal, după puțintică regie, pentru că aurul era „prohibit”. Acum nu vă vine să credeți, dar nașii, rudele, împrumutau acest simbol al comuniunii tinerilor, doar pentru durata ceremoniei. Bani erau, dar nu aveai de unde să cumperi inelele.
Cred că dacă fotograful Romeo Mărăndici ar povesti istoria verighetei pe care o poartă pe deget, ați afla că acea bucățică de metal are adunate în ea jurămintele de credință a mai multor generații. Constantin Bursuc era un „tovarăș” de treabă, comunicativ, conștient de importanța statutului lui de profesionist printre fotografii profesioniști. Oricum, nici prin cap nu-mi trecea mie pe atunci că voi ajunge să lucrez și eu ca fotoreporter.
Tata era mereu pe drumuri
Despre cine a fost Constantin Bursuc, în viața de dincolo de profesie, am aflat mult mai multe abia în urmă cu două luni. Fiica lui, medic la Focșani, Angelica Bursuc, însoțită de experimentatul ziarist Eugen Verman, care o cunoștea de când era în scutece (pe atunci se numeau și pelinci), m-a căutat la redacție. Cum era și normal, nu eram acolo. Citise în paginile apărute pe internet, ale cotidianului „Deșteptarea”, ce am mai scris despre tatăl ei. A văzut și câteva din fotografiile făcute de el, rămase în arhivă. Cred că de acolo i-a venit ideea.
A avut inspirația de a propune să doneze unei instituții de cultură aparatele și fotografiile pe care le avea acasă. Să rămână undeva, un colțișor amenajat în memoria lui. I-am venit și eu în întâmpinare, cu toate imaginile pe care le aveam la îndemână, realizând câteva fotomontaje și sprijinul logistic, pentru o proiecție, în stilul diaporamelor pe care le facea N. Driu, la magazinul Lucefărul, la sfârșitul anilor ’70. Nu am ratat nici ocazia de a sta la o poveste, când am aflat că diferența de vârstă dintre noi, este de câteva zile.
„A cunoscut-o pe mama, când făcea un reportaj la Fabrica de Postav de la Buhuși. Cred că a fost dragoste la prima vedere. Tata i-a publicat portretul și pe prima pagină a revistei «Femeia». Era pasionat de motociclete. Avea un grup de prieteni cu care colinda țara. Și mamei îi plăcea. Pe mine mă lăsau în grija bunicii. Dar țin minte, eram mică, m-au așezat între ei, și am ajuns cu motocicleta, la mare. Îi plăcea marea. El a făcut armata la Marină, pe Bricul «Mircea». Stai să-ți arăt fotografiile!”
Constantin Bursuc a fost un profesionist. Sunt sigur că nu dormea noaptea dinaintea unei vizite oficiale anunțate. De asta mergea cu mai multe aparate. Fiecare setat pentru o anumită expunere. Pe film lat, 16×16, aparatul îți permitea doar 12 expuneri. Trebuia să schimbi rapid negativul, în condiții de maxim stres. Nu puteai să-i spui Primului secretar sau altui oficial venit în vizită la Bacău, „stai oleacă tovarășe, că nu mai am film!” A doua zi zburai în „producție”, pe cine știe care șantier. Și stăteai cu stres, până aflai cum s-au imprimat imaginile pe negativ, după ce le developai în laborator. Cred că nu dormea nici următoarea noapte, ori că erai nemulțumit, ori că erai bucuros. Vorbesc puțin și din experiență.
A venit pe lume în a doua zi de Crăciun în raionul Buhuși, regiunea Bacău (26 decembrie 1931). Clasele primare le-a făcut aici. Atracția pentru fotografie a avut-o de mic. În februarie 1951, se angajează la Piatra Neamț, la ce avea să fie cunoscut mai târziu drept „cooperație”. Pe 9 noiembrie 1952 este încorporat la Marină, ca exact peste trei ani, o lună și o zi, să fie lăsat la vatră. După două zile se angajează la Cooperativa „Unirea meșteșugarilor” Buhuși. Învață meserie. A fost la început vânzător, tâmplar și, după aceea, fotograf cu acte în regulă, la Cooperativa „Prestarea” din Sinaia, raionul Câmpina, regiunea Ploiești, în 1957. Se căsătorește cu Maria, exact în ziua de Crăciun, 1958. Devine fotoreporterul ziarului „Steagul Roșu”, fostul „Luptătorul”, până în martie 1990, când se pensionează. A primit două distincții, medalia în cinstea încheierii colectivizării agriculturii în 1962 și medalia „A XX-a aniversare a eroilor Patriei”. Este înhumat la Buhuși, în februarie 2007.
Orice meserie, făcută și aplicată cu responsabilitate, aduce acel respect, pe care nu-l poți cumpăra, cu toți banii din lume!
