Din acest an, fosta Întreprindere de Mașini Unelte (IMU) Bacău (devenită, după privatizarea din 1998, World Machinery Works – WMW), a fost cumpărată de firma băcăuană Barleta. Dată fiind situația complicată a fabricii, (fosta IMU fiind în faliment de mai bine de șapte ani), procesul de preluare a durat ceva mai mult. Anul trecut, firma Barleta a început prin a răscumpăra creanțele fabricii, actul final, fiind semnat relativ recent.
Prima mașină Barleta a luat drumul Occidentului
Noii proprietari ai WMW și-au declarat intenția clară de continua activitatea fabricii de mașini unelte, evident, la alte dimensiuni, bazându-se mai ales pe experința extrem de valoroasă a angajaților și, evident, pe utilajele (dintre care, unele produc, iar altele se află în conservare) care au scăpat de urgia aparatelor de sudură. „Vrem să dezvoltăm fabrica, să ducem mai departe tradiția băcăuană în producerea de mașini unelte. Drept dovadă, am construit, deja, prima mașină, pe care am denumit-o «Barleta». În acest sens, am contractat o primă lucrare pentru un partener din Belgia. Sperăm să prindem cât mai multe comenzi pe care să le onorăm în timp cât mai scurt. În mod clar, este nevoie de o investiție masivă în utilaje de ultimă generație. Trebuie schimbată vechea generație de mașini cu cea nouă”, a declarat Horațiu Damșa, directorul general al firmei Barleta.
Forța de muncă, o problemă
În prezent, la Mașini Unelte, mai sunt circa 50 de angajați (față de 4.500, în 1990), dintre care o bună parte sunt în prag de pensie sau pensionari rechemați la muncă în baza unui contract part time. Lor li se alătură puținii salariați ceva mai tineri. Toți, meseriași de primă mână: Dorel Baciu, Vasile Iștoc, Tofan, Nistor, Blăjuț și alți câțiva. Din păcate, în anii din urmă, din cauza salariilor mici, dar și a situației incerte a firmei, cei mai mulți dintre angajații superspecializați au migrat la Aerostar sau la Elmet. Se ajunsese, la un moment dat, ca secția de sculărie de la fabrica de avioane să capete (evident, neoficial) denumirea de WMW Bacău. Cert este că, în prezent, la fabrica de mașini unelte, se dorește cu ardoare aducerea de specialiști care să fie formați în specificul fabricii. Societatea se întinde pe o suprafață totală de circa cinci hectare, dintre care o mare parte a intrat în faza de renovare, dat fiind timpul care a trecut neiertător peste întreaga construcție. Din fericire, toate utilajele care au rezistat… vânătorilor de fier vechi sunt în perfectă stare de funcționare, deși unele au fost produse în urmă cu aproape… jumătate de secol, în fostele republici germane – RDG și RFG, fosta Cehoslovacia ș.a.
Investitori strategici deveniți rechinii post-decembriști
Istoria post-decembristă a fabricii de mașini unelte este una dramatică, cu multe episoade din care nu lipsesc străinii, dar mai ales oportuniștii lacomi și total dezinteresați de păstra în viață o investiție atât de valoroasă. Așadar, fosta IMU a urmat calea generală a privatizării din anii ’90, fiind cumpărată de un cetățean american, John Gussack. Americanul, aflat în căutarea unui vorbitor de limba română, a avut proasta inspirație de a-l accepta drept consilier pe un român, originar din Slatina, ajuns peste Atlantic, după ’90, prin „Loteria vizelor”. Acesta l-a cunoscut pe un alt român, juristul firmei americane, ascuns sub un nume cu rezonanțe iudaico – americane, se pare, fugit în SUA, înainte de ’89, după ce fusese descoperit că a devalizat fabricile „Integrata” Pașcani și „Vagonul” Arad. Cei doi l-au convins pe patronul american Gussack că firma din Bacău este o „piatră de moară” și, ca atare, nu merită a mai fi păstrată, WMW ajungând, astfel, în mâinile românilor „americanizați”. Ulterior, cei doi și-au împărțit partea din afacere, la final, rămânând doar unul dintre ei să „administreze” firma din Bacău. Din acest moment, a început adevăratul declin al fabricii de mașini unelte, unicul proprietar, în aroganța s-a, considerând că valoroasa fabrică nu face altceva decât niște simple „sape și cuptoare de pâine” (cu referire directă la mașinile IAFA de afumat, destinate industriei alimentare). Prin urmare, a început să taie și să trimită la fier vechi mașini de prelucrat în valoare de…zeci de milioane de euro. Lăcomia acestuia ajunsese atât de departe încât, la un moment dat, fusese pe punctul de a înstrăina fabrica unui „investitor” din Târgu Secuiesc (vădit setat pe valorificarea a cât mai mult din componentele metalice din proprietatea IMU) pe doar un milion de euro. Și asta în condițiile în care valoarea reală a fabricii de mașini unelte depășea…8 milioane de euro.
„Îngerii păzitori” ai fabricii
Mă însoțește prin toată fabrica Horațiu Damșa, un adevărat patriot local, atașat de vestigiile încă vii, cu potențial, ale Bacăului. Ni se alătură şi unul dintre „îngerii păzitori” ai comoarei de la sud de Bacău, inginerul Valentin Albu. Acesta este unul dintre acei meseriași cu diplomă care s-au încăpățânat să creadă în viitorul fabricii de mașini unelte. Își amintește cum, în anul 1986, proaspăt absolvent de facultate de profil (talentat fotbalist, în timpul liber), a ajuns la IMU, iar cei de la „Personal”, conduși de Gigi Secăreș, observându-i fișa, au vrut să-l angajeze direct la APT – Atelierul de Proiectare Tehnologică, unde, peste numeroasele somități de acolo, șef era un alt mare specialist de valoare, ing. Paul Cărămidaru, cu toții fiind supervizați de Cornel Țarălungă, inginer șef pe fabrică. Tânărul inginer Albu și-a exprimat insistent dorința de a ajunge undeva, într-o secție „unde iese șpanul”, sătul fiind de „desenele” făcute în timpul facultății. „Auzi, nea Gigi, ia dă-l Ștefan Șelariu, la «Mecanică Grea 2» sau la Costică Suciu, la «Axe lungi» și, după două luni, o să vezi cum se cere singur la proiectări”, s-au amuzat toți cei din birou.
Mutilată de vânătorii de fier vechi
Regretabil este că, înainte de a se ajunge la insolvență, din fabrică au dispărut, pe rând, secțiile „Mecanică Grea” 1 și 2, „Mecanică Ușoară”. Din păcate, au ajuns la fier vechi, inclusiv macaralele industriale (din care au rămas, prin nu se știe ce minune, doar căile de rulare). Aflu, cu mare satisfacție, că singura care a scăpat de „cuțitele” acetilenice este macaraua de la „Sablare”, „ascunsă” la vedere de „îngerul păzitor” Mihai. A fost înstrăinată inclusiv hala de Mașini Unelte Speciale (MUS), cunoscută ca fiind mult mai înaltă decât restul clădirilor fabricii, dotată cu macarale uriașe, de 40 de tone. Ca o paranteză, acesta este locul unde, înainte vreme, a fost înregistrat un record: fabricarea celei mai mari mașini de rectificat din lume, cu segmenți din piatră – celebra RPVR – de 260 de țoli.
Ignorați de autorități, dar cu „Mașini Unelte” în suflet
Demnă de remarcat îndârjirea angajaților care, în 2012, când WMW a intrat în insolvență, au continuat să muncească, fără a fi plătiți, timp 4 luni și jumătate. Abia după alte două luni fără salariu s-au adresat autorităților județului. „Eram o delegație de 7 angajați care am ajuns la prefectul de atunci, liberal. Nici nu auzise de noi, unde suntem, ce facem, deși eram o întreprindere mare, cu mii de angajați. Ne întreba, confuz, de «Metalurgia» care, la ora aia, era în faliment, cu porțile închise. M-a șocat când a vrut să afle ce formă de proprietate suntem și când i-am zis că «privată», el ne-a răspuns senin că «Aaa, păi, n-avem ce face. Îmi pare rău». Abia când i-a spus colegul meu de la «Montaj» că, în țară, nu sunt doar pensionarii și bugetarii, ci și privații, care și ei ajung la vot, a ridicat ochii spre noi și ne-a ascultat cu atenție. După ce i-am zis că ce am făcut noi în astea patru luni jumate, fără a fi plătiți, a rămas cu gura căscată”, povestește ing. Valentin Albu. De-a dreptul fascinant este și faptul că, din 2012 până în mai 2018, puținii angajați ai WMW au reușit să producă marfă în valoare de…trei milioane de euro (jumătate din datoria de 6,5 milioane de euro față de creditori, cea mai mare fiind către patru bănci). Ultimul produs a fost înregistrat în 2015 – o mașină de rectificat valțuri de laminor – RGC, în valoare de 1,8 milioane de euro, aceasta ajungând să fie vândută în America, la preț dublu. Astfel că, în ultimii ani, după demararea procedurii de reorganizare, fabrica de mașini unelte a supraviețuit doar din „prelucrări metalice” și…vânzare de fier vechi.
Nostalgii cu miros de șpan și unsoare
Pe oriunde pășești, pe aleile marcate cu vopsea galbenă, oriunde ajungi cu privirea, dai de amintirea mirosului de utilaje încinse în efortul uriaș de a prelucra bucățile masive de metal special. Doar amintiri și, ici-colo, câte un muncitor supraveghind o freză sau un strung. Nu am rezistat dorinței de a-l saluta pe nea Vasile, un „tânăr” pensionar, trecut de 66 de ani, care, încă, mai lucrează pe o mașină clasică la WMW. „Sunt aici din…1974. M-am pensionat, dar nu am fost plecat de aici niciodată, nici acum, dar când se făceau restructurări, când concediau oameni, cu zecile, sutele. Mi-a plăcut să-mi văd de treabă. «Mașini Unelte» este prima dragoste. Și ultima”, spune, cu voce scăzută, Vasile Mărăscu. Trecând pe lângă zona unde, cândva, era magazia lui Costică Savin, răposat de ceva ani, de atelierul maistrului Benea, am căutat să dau de „cașcarabeta” meșterului Gheorghe Popa. Observ că a fost dărâmată de multă vreme și, cel mai probabil, valorificată la fier vechi. Nu-mi rămâne decât să-i pomenesc pe colegii din echipa meșterului Popa: Gică Luncanu, Nicu Afrăsiloaie, Burcă, Duma, Marinică Olteanu, „șmecherașul” de Marinel Baciu, dar și „sportivii” Marinică Ouatu, Ionel Chifu și Valentin Mocanu, cel din urmă, răpus de o cumplită boală, în floarea vârstei. Cioroipan, Pleșa și „pescarul” Vicoveanu, de la „oxi-acetilenă” completează lista.
În anii de glorie, IMU Bacău a vândut producțiile în toată lumea, începând cu Argentina, Brazilia, Mexic, SUA, Canada, Germania, Franța, Italia, Grecia, Rusia, India, China, Coreea sau Australia. Câteva decenii mai târziu, prin anii 2000, tocmai datorită preciziei cu care lucra componentele (zecimi de microni), World Machinery Works presta pentru European Aeronautic Deffence Space (EADS), Franța, aici ajungând un strung carusel care produce componente de aviație și rachete spațiale.
