Multă lume a observat obsesia românilor pentru mâncare. Cum cumpără alimente mai multe decât au nevoie, mai ales la Sărbători și cum insistă ca musafirii să manânce până nu mai pot. Ba chiar și gazdele se îmbuibă până ajuns la spital. Alte popoare nu insistă să te hrănească așa, îți pun în față ceva să nu se spună cu nu te-au servit dar dacă nu iei, nu te forțează. La noi, însă, foamea și obligarea musafirilor la osânda farfuriilor pline a ajuns un fenomen patologic.
Și nici nu avea cum să fie altfel. Foamea românilor datează de sute de ani. Cam de 250 de ani. De un sfert de mileniu, cu puține excepții, cea mai notabilă fiind cea a anilor ’60-’70, românii au suferit de foame. Și nu doar din cauza războaielor, a tulburărilor, sau a vreunui regim politic care a impus austeritate pentru plata datoriilor; în principal din cauza că pământul care ar fi putut să-i hrănească pe toți a fost acaparat mișelește de câțiva profitori.
Este vorba de așa-numita „Chestiune țărănească”. O chestiune care părea că a început la 1829, în urma tratatului de la Adrianopol, când Principatele Române primesc dreptul să exporte cereale la prețul pieței, fără să mai fie oprite de otomani. Cel puțin așa a explicat Radu Rosetti și era plauzibil: dedulciți la câștiguri mari, boierii încep să exploateze țăranii și să acapareze pamânturile răzeșești pentru a cultiva grâu și a-l vinde în Occident.
Dar problema este mai veche; la momentul 1829 deja boierimea începuse să guste din dulceața câștigurilor facile. Iar momentul declanșării chestiunii țărănești trebuie căutat, după cum consideră Lucrețiu Pătrășcanu, mai înainte, cam pe la 1774, când s-a semnat Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Între altele, acesta interzicea trimișilor otomani să mai intre în Principate pentru a colecta zahareaua necesară hrănirii locuitorilor din Constantinopol. Cele două țări românești aveau obligația să asigure trei luni pe an alimentele necesare hrănirii capitalei otomane. Turcii veneau și „cumpărau” grâu, oi, vite și așa mai departe la prețurile impuse de ei, adică cam un sfert din prețul pieței. Dar nu numai atât, veneau și alegeau ce voiau, fără posibilitatea de tocmeală, ba, uneori facând și victime omenești. Mai și stricau câmpurile pe unde treceau cu turmele de oi, fără să acorde nici o despăgubire. Abia după ce se îndestula capitala otomană, puteau românii să exporte spre Apus, surplusul.
Noua regulă, însă, a însemnat ca grânele, oile și așa mai departe erau adunate de oamenii domniei și duse la graniță. Dar regulile impuse de domni spuneau că totul trebuie negociat, nu se mai ia cu japca nimic. Liniștindu-se această problemă, boierimea a început să răsufle și să înceapă să se apuce de comerț. Este momentul când, spune Lucrețiu Pătrășcanu, se trece de la economia naturală la economia de schimb iar societatea trece de la feudalism la iobăgism.
De la înființarea principatelor, posesorii de pământ nu aveau drept de proprietate exclusivă; boierii, de exemplu, aveau obligația să dea țăranilor de pe moșie loc de hrană, în schimbul căruia aceștia datorau zece la sută din recoltă, trei zile de clacă și niște peșcheșuri de sărbători. După Kuciuk-Kainargi, însă, datele problemei se schimbă. Apar condițiile trecerii la economia de schimb; toată lumea începe să producă nu doar pentru gospodăria sa, ci și pentru a vinde la piață. În aceste condiții, boierimea insistă și obține creșterea zilelor de clacă. De la trei zile se ajunge la 12 sau mai multe dar, prin intermediul „nart”-ului (normei) care nu putea fi îndeplinit într-o singură zi, se merge până la 40-50 de zile pe an. Unii boieri acceptă transformarea zilelelor de clacă în bani. Per total, însă, renta în produse se transformă în rentă în muncă, în beneficiul proprietarului de pământ, care în mai puțin de 100 de ani uită obligațiile sale către țărani și decide că are proprietatea deplină asupra moșiei.
Această eroare a făcut ca reforma agrară a lui Cuza să eșueze, pentru că nici conservatorii și nici liberalii nu au acceptat să se împartă pământul țăranilor. Ulterior, legea tocmelilor agricole a întărit puterea moșierilor asupra țăranilor, transformați în lumpenproletariat agricol pentru încă aproape 100 de ani. Țăranii se răscoală în mai multe rânduri, cele mai importante revolte fiind la 1888 și 1907. Regimul iobăgesc a fost menținut oficial până la reforma agrară de după Primul Război Mondial, reformă care s-a încheiat abia prin anii ’30. Urmează criza economică, războiul, obsedantul deceniu și Colectivizarea. A doua jumătate a anilor ’60 și anii ’70 reprezintă excepția, dar din anii ’80 începe din nou criza alimentară, de data aceasta ca urmare a exportului masiv de alimente pentru plata datoriei externe.
