De film, știm cu toții. Ne înconjoară, sub o formă sau alta, pe măsură ce ne afundăm în apele lumii de dincolo de ecrane, în căutarea sinelui. Totul se bazează pe ceea ce vedem. Pe mișcare, pe lumină, pe sunet. Dar câți dintre noi, în special dintre cei tineri, aleg să își petreacă timpul vizionând un film documentar? Adevărul este că nu prea mulți.
De ce? Oare chiar sunt tinerii din zilele noastre superficiali, neinteresați de tot ce înseamnă cultură, artă, frumos? Oare chiar s-au îndepărtat ei de eul colectiv național sau doar au fost îndepărtați din exterior? Bineînțeles că generațiile se schimbă. Bineînțeles că nevoile și interesele, deși diferite de la o persoană la alta, converg, așadar se dezvoltă oarecum simultan în cazul tuturor. Dar asta nu înseamnă că schimbarea are caracter negativ. Din contră. Cred că, promovate în concordanță cu caracterul adolescenților de azi, creații importante pentru spiritul românesc, precum filmele documentare care pun în valoare personalități marcante pentru țară și cultura acesteia, vor retrezi interesul oamenilor pentru astfel de subiecte. Căci, deși nu toți ne dăm seama, reîntoarcerea la ce am fost nu face decât să ne apropie mai tare de ce putem fi, de ceea ce vom fi.
Din fericire, filmul documentar nu a murit odată cu protagoniștii săi. Pe 14 și 15 aprilie 2022, Centrul de Cultură ”George Apostu” a organizat, în parteneriat cu Studioul de creație foto – video ”Chromatique” și artistul vizual Ovidiu Ungureanu, prima ediție a Zilelor Filmului Documentar Artistic – FilmDocArt. Participând la acest eveniment, alături de membrii Cercului de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău, am realizat două lucruri: filmele documentare sunt capabile să redea realități într-un mod ireal de poetic, care naște viitoruri, dar, cel mai important, există tineri pasionați care să ducă meșteșugul mai departe într-un mod care să atingă suflete și să deschidă inimi.
În cea de-a doua zi a proiectului, am făcut cunoștiință cu o persoană deosebită, un om care vede și simte, un om al cuvântului. Este vorba despre scriitorul Emil Brumaru, care, prin intermediul filmului „Zidul lui J.O.”, creația artistului Matei Bejenaru, se reîntâlnește cu locul copilăriei sale, ce îl inspira odată să se exprime, să compună. Revederea cu persoanele, clădirile, străzile pe care le lăsase în urmă cu cincizeci de ani înainte îl fac să navigheze către zilele în care compunea, asamblând puzzle-uri de cuvinte. Nelipsit de umorul caracteristic, acesta își amintește de marea sa sursă de inspirație, lumina, materializând-o și captându-i esența în poeziile sale. Creația sa este concentrată pe optimism, pe bucurie, pe curiozitate, afirmând că „scrisul este una dintre cele mai adanci si nepotolite forme de fericire pe care le încerci”. Acest film spune, prin simplitatea și naturalețea sa, o poveste despre trecut ca reflexie a identității omului viu, aceasta stând drept mărturie a importanței filmelor documentare, ancore ale realității.
Și poate că acest gen cinematografic nu este despre fantezie și vis, însă eu una nu găsesc alte cuvinte care să surprindă esența celui de-al doilea film vizionat, „Abis”. Începând cu scurta introducere plină de impact, ce înfățișa o Românie înzăpezită în neputința sa, documentarul prezintă viața plină de contraste a balerinei Irinel Liciu, o femeie frumoasă, puternică, expresivă, aflată sub protecția unei aure de mister. Talentata artistă pășește cu grație peste încercărie pe care soarta i le aduce în cale, despărțind-o, încet încet, de fiecare lucru și persoană care îi contruia esența și îi învigora sufletul. Cadre ce înfățișează natura, simbol al vieții artistei de altădată, înecate în întuneric și ceață ca forme ale purei disperări, se îmbină armonios cu elementele auditive, creeând imaginea pierderii în două acte: cea a carierei și cea a persoanei iubite. Irinel Liciu a murit de trei ori, însă ceea ce ea reprezintă va râmâne viu, datorită acestui film. Căci filmul documentar, iată, ne învață să trăim nu numai viața noastră, ci și viețile persoanelor care ne sunt modele. Să avem curajul să pierdem tot pentru a regăsi un nou „eu”.
E timpul să ne lărgim orizonturile și să reînviem spiritul filmelor documentare. Bacăul obișnuia să găzduiască unele dintre cele mai mari festivaluri de film documentar din lume. Ce ne oprește să continuăm tradiția, onorând totodată toate persoanele care au învins somnul rațiunii? Până la urmă, e vorba despre lucruri simple care schimbă viziuni. O rază de lumină printre perdele, o poveste proiectată pe o bucată de pânză. Un om.
Daria Humă, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială ”Constantin Platon”, elevă la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
