Am avut o mică tresărire de inimă când, zilele trecute, intrând la Librăria Glissando am văzut o nouă ediție a unei cărți care m-a fermecat cândva. Era „Călătoria diletanților” de Bulat Okudjava, apărută în colecția Biblioteca Polirom Esențial. Mi-am cumpărat-o și, odată ajunsă acasă, m-am aruncat în paginile ei, recitind-o cu nesaț. Acum mi s-a părut un pic cam lungită povestea, dar tot m-a cucerit prin aerul ei de adâncă, neagră melancolie. De tulbure și tulburătoare tristețe.
Scrisă de georgianul Bulat Okudjava (care are și gene armenești), cartea a apărut în traducere, în 1983, şi imediat i-a mers buhul, stârnind pasiuni livrești. La un moment dat, Nicolae Manolescu mărturisea că nu a putut lăsa volumul din mâini, citind chiar şi în tramvai. Despre ce este vorba în „Călătoria diletanţilor”? A spus-o, inspirat şi laconic, Eugen Simion: „o carte despre tragedia unei mari iubiri şi despre fidelitatea sufletelor mari”.
Cei doi eroi ai poveştii sunt prinţul Miatlev şi Lavinia sau „baronul de Schonhowen” după cum amuzant îşi spunea personajul în vremea copilăriei, când se travestea în cavaler cu spadă.
Prinţul e un „tip primejdios”, hăituit de ohrana ţaristă, e un disident, un poet nonconformist, mare amator de delicii muzicale, cântând el însuşi, admirabil, la pian. Şi un hipersensibil care folosea arma ironiei drept camuflaj. Miatlev e un năzbâtios care ia totul în răspăr, un mare original care nu suportă, mai ales, uniforma (chiar dacă e ofiţer de cavalerie, husar) şi eticheta de la curte. E un însingurat, suferind de boala incurabilă a melancoliei, un exilat în această lume, în acest bâlci al deşertăciunilor.
Prinţul nu mai e tânăr şi are un aspect destul de şters, e un „prizărit” visător, cu ochelari mari, de după care îi „privea sufletul nedumerit”. Seamănă cumva cu prinţul Mîşkin, al lui Dostoievski, crezând, ca şi acesta, că „iubirea şi compasiunea vor salva lumea”. Lavinia se îndrăgosteşte de el de când era doar o copiliţă travestită în cavaler cu spadă.
Ajunsă la vârsta măritişului, ea face o partidă reuşită pentru cercurile aristocratice din care provenea, dar gândul la prinţ, şi el căsătorit, nu-i dă pace. În cele din urmă, îndrăgostiţii îşi vor lua lumea în cap şi vor fugi departe de lumea dezlănţuită, visând la libertatea de „dincolo de barieră”.
Cei doi fac o călătorie interioară, în acelaşi timp, redescoperind sensul profund al iubirii. Amândoi sunt firi sensibile şi au pielea subţire – subţire, uşor de rănit în atingere cu realitatea brutală. Două personaje de care m-am îndrăgostit la modul absolut.
Pentru că amândouă au psihologia unor oameni liberi, refuzând orice obedienţă. Şi îmi place prinţul Miatlev atunci când spune: „fiecare preţuieşte atât cât valorează pricina după care aleargă”. I-aş fi însoţit, oricând, la drum pe Miatlev şi Lavinia, într-o „călătorie a diletanţilor”. Pentru că ei îmi amintesc și de o altă tragică pereche de îndrăgostiți, de blonda, aeriana Elvira, acrobată de circ, și de iubitul ei locotenentul Sixten.
Da, mă gândesc la filmul lui Bo Widerberg, „Elvira Madigan”, cu imagini superbe, și cu muzica lui Mozart, de neuitat. Dragoste și libertate, evadare din cercul strâmt al convențiilor sociale, departe de lumea închisă, obtuză, meschină, departe de oameni mărunți, răuvoitori, erau niște gânduri care mă însoțeau mereu în adolescența mea visătoare, și care nici acum nu mi-au devenit străine. Pentru că, în adâncul meu, am rămas aceeași adolescentă cu vise, cu idealuri, crezând în solidaritatea, în „fidelitatea sufletelor mari”.
