,,Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”?
„Nu iaste alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților!”, ne-a spus Miron Costin. Aferim! Socrate, Aristotel, Platon, Shakespeare, Kant, Hegel, Nietzsche, Bertrand Russell, Karl Popper sau Dalai Lama ne oferă sugestii minunate despre atingerea fericirii. În cele din urmă, însă, îmbogățindu-ne cu aceste sugestii, înțelegem că fericirea are, pentru fiecare dintre noi, un blazon unic. Suntem/ ar trebui să fim arhitecții propriei fericiri. Nu există rețete miraculoase în acest sens, în afară de miraculoasa ,,rețetă” proprie pe care o urmăm doar pentru noi. M-am întrebat, desigur, ca și dumneavoastră, dacă printre experții în fericire, care ne oferă rețete și algoritmi întru atingerea acesteia, nu se află și mari nefericiți…
Schimbăm registrul și ajungem într-un alt univers ideatic în care fericirea este vedetă… ,,Ferice de cei îndurerați, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul! Ferice de cei flămânzi şi însetați după dreptate, căci ei vor fi săturați! Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei persecutați din pricina dreptății, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!” (Matei, 5: 4-10). În Psalmi (16: 11; 30:5; 34:8; 37:4; 144:15; 21:6; 43:4), Proverbe (16:20; 15:13; 17:22), Romani (15:13; 12:15), Evrei (12:1-2), Filipeni (4:4; 4: 11-13; ), Iacov (1:2-4), 1Petru (3: 13-14), Țefania (3:17), Ecleziastul (15:19), Filipeni (4: 11-13), Deuteronom (24:15) și în multe alte locuri vom găsi înțelepte povețe care ne propun apropierea de fericire.
Preiau de pe un site (https://www.facebook.com/schitulsfilie), fără comentarii, o pildă devenită clasică… La începutul vremurilor, se zice, tangalachi (așa îl numea Sfântul Paisie Aghioritul pe diavol) și slujitorii săi s-au gândit să facă oamenilor o farsă. ,,Unul dintre ei a spus:
– Ce-ați spune dacă ne-am distra puțin cu oamenii furându-le ceva?
– Și ce putem să le furăm?
După multă gândire, cel mai mic a spus:
– Să le furăm fericirea. Problema este însă unde să le-o ascundem, ca să nu o găsească.
– Să o ascundem pe vârful celui mai înalt munte, propuse unul.
– Nu, spuse altul. Oamenii au putere uriașă și cineva ar putea să o găsească și toți vor ști unde să o caute.
– Atunci să o ascundem în adâncul mării, propuse alt demon.
– Nu, au submarine ultramoderne și o vor găsi foarte repede, spuse primul .
– Să o ascundem pe o planetă îndepărtată, au spus alții.
– Navele spațiale vin și pleacă mereu. O vor găsi.
Un demon stătea tăcut auzind atent fiecare propunere.
– Cred că există un loc unde oamenii niciodată nu vor căuta.
Toți au tresărit și uitându-și unul la altul , au întrebat:
– Unde nu vor căuta?
– În adâncul sufletului lor. Acolo vom ascunde fericirea. Oamenii vor fi atât de ocupați cu căutarea ei în afară , încât niciodată nu o vor găsi.
Toți demonii au fost de acord.
De-atunci omul își cheltuiește viața sa, căutând fericirea, fără să știe că ea se află doar înlăuntrul său”…
Introduc neașteptat, neavenit (poate) pentru unii, în cea mai dificilă ecuație a omului, fericirea, și o mărturisire a unui fotbalist renumit a cărui existență este doldora de tragism. El spune însă că a găsit calea către fericire… Franck Ribéry a jucat în echipe de top ale Europei și în Naționala Franței, desigur. Imediat după naștere, a fost abandonat de către părinții biologici într-o mănăstire. Soarta i-a surâs: a fost adoptat de o familie iubitoare. Apoi, pe când avea doi ani, soarta a gândit că… Într-un accident rutier, a trecut prin geamul unei mașini. Tragedia i-a provocat o rană imensă pe față. Apoi a apărut o altă rană, provocată de atitudinea celor din jur, care priveau și comentau în fel și chip privind către imensa sa cicatrice. Nimeni nu-l privea ca să-i evalueze disponibilitățile tehnice, etice și volitive. Toată lumea, cu excepția părinților adoptivi, comenta răutăcios aspectul fizic al chipului. Recent, mărturisindu-se într-un interviu, Ribéry spunea: ,,M-am simțit judecat. Oprimat. Deși eram tânăr și mă deranja foarte mult, nu am plâns niciodată. Nu am vărsat niciodată o lacrimă, chiar dacă am suferit nebunește. Trebuie să fii foarte puternic mental pentru a rezista ridiculizării altor copii, dar comportamentul adulților era mai rău. Mă fixau mult timp până când părinții mei reacționau: «E vreo problemă?». Apoi, ceilalți se rușinau și plecau”… Truda sa, talentul și discursul moral de excepție i-au adus bani mulți, dar a refuzat ideea unei operaţii estetice. Iată-l cât de uman își argumentează decizia: „Fără fotbal ar fi fost greu să ies din acea mizerie. Poate imposibil. Acum, însă, sunt aproape mândru de cicatrice; fără ea aș fi prea normal. Ceea ce sunt azi îi datorez acelui moment, acelui accident. Dacă nu ar fi fost acel accident, nu aș fi avut caracterul pe care îl am acum. El mi-a dat putere, m-a învățat să reacționez și să fac față celor mai grele situații din viața mea și sunt foarte mândru de acest lucru. Nu voi face niciodată o operație estetică. Știți de ce? Pentru că această rană face parte din mine. Ea m-a transformat și m-a făcut un om mai bun și, în niciun caz, nu intenționez să schimb asta”. Ribéry ne spune că este un om fericit. O fericire născută din drame pe care le-a putut gestiona… fericit…
Sisif, mitologicul personaj osândit de zei să rostogolească la infinit o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra se rostogolea, inevitabil, de fiecare dată, la poalele muntelui, știe că eforturile sale sunt inutile, că munca sa este lipsită de un scop, de o finalitate, aşa cum şi eforturile omului de a găsi un sens superior existenţei sale sunt, de multe ori. Albert Camus (,,Mitul lui Sisif”, în ,,Fața și reversul…”, București, Editura RAO, 1994) dacă scopul lui Sisif ar fi să aşeze piatra în vârful muntelui, viaţa sa ar deveni insuportabilă, un şir infinit de eșecuri. Dar dacă scopul lui Sisif este ,,doar” să împingă piatra spre vârf, atunci îşi va dori să o ia de la început de fiecare dată. Drumul este cel puţin la fel de important ca destinația, sugerează el. ,,Îl văd pe acest om coborând cu pas greoi, dar măsurat, îndreptându-se spre chinul al cărui sfârşit nu îl va cunoaşte. Momentul acesta asemenea unei respirații, care se întoarce cu aceeaşi certitudine precum nefericirea lui, momentul acesta este cel al conștientizării. În fiecare clipă în care părăseşte culmile şi coboară, apropiindu-se din ce în ce mai mult de bârlogul zeilor, el este superior destinului său. Este mai puternic decât stânca lui…” Camus conchide: ,,Îl las pe Sisif fericit. Ne întoarcem întotdeauna poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învață fidelitatea superioară care îi neagă pe zei și înalță stâncile. Și el socotește că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuiește o lume. Lupta însăși către înălțimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit” (op. cit., p. 194). Unde își are sursele această fericire? Mai ales în faptul că Sisif are puterea olimpiană de a-i sfida pe zei, de a sfida absurdul…
Mereu mă întreb dacă fericirea este ,,lumina dintre două bezne” (Petru Creția) sau șansa celui care călărește un vârtej?… Cred că fericirea are o zonă de start în cazul fiecăruia dintre noi. Acest start poartă numele de SENS. Sensul vieții… Câtă pozitivitate, câtă negativitate trimitem în el? Un start care, chiar dacă l-am pierdut cândva, ne oferă posibilitatea de a-l reconstrui. Cât de mult putem realiza distincția dintre ,,a trăi, a exista și a fi”? (Ștefan Afloroaei). Dacă aflăm cheia acestei ecuații fundamentale, putem spera…
Retrimit în această ecuație și atitudinea față de EȘEC. Dacă nu privim eșecul, inevitabilul eșec, mai ales ca pe locul din care va trebui să ne ridicăm și să mergem mai departe, este greu de râvnit la fericire.
Nu exclud rolul ȘANSEI. Șansele ne curtează mereu. Trebuie să știm însă a supraviețui în compania lor.
Aș adăuga, nu în ultimul rând, CONFORTUL: spiritual, fizic, relațional, emoțional. Și aici trebuie să fim arhitecții proprii. Până la un punct, însă. Nu fac parte dintre cei care, hăituiți, ca și mine, de nefericitul mediu politic, spun că au fost blestemați să se nască în România. Cred însă că trebuie cheltuite multe resurse pentru a încerca să-ți apropii într-un asemenea univers social ostil, schilodit, otrăvit de incompetență și corupție, de răstălmăcirea valorilor și principiilor, un confort relațional, fizic și spiritual.
