,,Noi căutăm cu toții fericirea, însă fără să știm unde este, precum acei bețivi care-și caută casa știind confuz că au una pe undeva.”
(Voltaire)
,,Fericirea sau nefericirea oamenilor este în mare parte opera lor”
Revenind la precizarea din Declarația de Independență a SUA cu privire la fericire, înclin a crede că la americani acest concept a primit mult din chipul instrumentalismului, variantă a filosofiei pragmatismului, propusă de John Dewey, care nu a fost doar filosof, ci și psiholog și pedagog. Pragmatismul, prin William James, susținea că o idee nu are nicio semnificație în afara semnificației practice. Dewey compară știința cu o ladă cu instrumente. Instrumentele sunt principiile, legile, teoriile. În caz de nevoie, se scoate din ladă unealta care este cea mai utilă pentru situația dată. Ca pedagog, Dewey a susținut că sistemele democratice trebuie să aibă ca scop principal fericirea fiecărui individ, pentru atingerea acestui țel fiind nevoie de comunicare autentică permanentă în vederea acceptării diferențelor de opinii. Noi discutăm, în registrul educațional românesc, despre educația pentru viață. Pentru Dewey, ,,educaţia nu este pregătirea pentru viaţă; educaţia este viaţa însăşi”.
Înainte ca sistemul educațional american să fi fost influențat de Dewey, credem că Aristotel, Locke și Beccaria au fost cei care i-au inspirat pe fondatorii Statelor Unite. John Locke și-a centrat discursul pe „viață, libertate și proprietate”. În ,,Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranță”, București, Editura Nemira, 1999, p. 68) utilizând termenul de „proprietate”, el scrie: „Deși pământul și toate creaturile inferioare aparțin tuturor oamenilor în comun, fiecare om are o proprietate, și anume asupra persoanei sale. Iar la aceasta nu are nimeni altcineva dreptul în afara sa”. Tot aici, el susține că „deși lucrurile naturii sunt date în comun, omul (fiind stăpân sieși și proprietar al propriei persoane, ca și al acțiunilor sau muncii sale) are în el însuși marele fundament al proprietății” (ibid., p. 78). Termenul de „proprietate” reprezintă o sumă a tuturor intereselor și drepturilor pe care omul le prețuiește și dorește să le salvgardeze în cadrul unei comunități politice organizate. Exegeți contemporani precum americanul Edmond N. Cahn susțin că Jefferson, impunând conceptul de fericire în Declarația de independență, a înlocuit ideea de proprietate a lui John Locke cu sintagma ,,în căutarea fericirii”, revoluționând, totodată, și conceptul de proprietate. În secțiunea „Despre putere” din ,,Eseu asupra intelectului omenesc” (București, Editura Științifică, 1961, p. 234), Locke ne vorbește însă explicit despre fericire: „Neliniștea care ne apasă în prezent determină în mod firesc voința spre acea fericire către care năzuim cu toții în toate acțiunile noastre”, „atâta vreme cât ne încearcă această neliniște, noi nu ne putem socoti fericiți sau pe cale de a fi fericiți”, „îndepărtarea durerii […] fiind cel dintâi pas necesar către fericire”. ,,Fericirea sau nefericirea oamenilor este în mare parte opera lor”, ne mai spune el. Fericirea ne așteaptă în fiecare colț. Dar decizia de a merge sau nu spre ea este a noastră…
Adevăratele origini ale căutării fericirii din Declarația de Independență ar trebui căutate, spun mulți, în opera lui Cesare Beccaria, jurist, economist și publicist italian, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Iluminismului. În introducerea lucrării „Despre infracțiuni și pedepse” (București, Editura Humanitas, 2007), Beccaria privește fericirea ca pe o bază pentru organizarea socială și înțelegere. El formulează principiul normativ fundamental ce trebuie să stea la baza adoptării tuturor legilor: „Să deschidem tomurile de istorie şi vom vedea că legile, care totuşi sunt sau ar trebui să fie pacte încheiate între oameni liberi, nu au fost în genere altceva decât un instrument al pasiunilor câtorva, sau au apărut în urma unei fortuite şi trecătoare necesități; nicidecum dictate de un imparțial cercetător al naturii umane, care să se aplece asupra acţiunilor unei mulțimi de oameni şi să le subordoneze, concentrându-le, următorului punct de vedere: fericirea maximă împărţită la cât mai mulţi. Fericite acele foarte puține naţiuni care nu au aşteptat ca evoluţia lentă a relaţiilor şi vicisitudinilor omeneşti să atingă culmea relelor şi abia apoi să purceadă spre bine, ci au grăbit schimbările intermediare prin legi bune; şi i se cuvine recunoştinţa oamenilor acelui filosof care a avut curajul ca, din obscurul şi disprețuitul său cabinet, să arunce în mulţime primele semințe ale adevărurilor utile, îndelungă vreme rămase neroditoare” (op. cit., pp. 41-42). Beccaria ne invită către o atitudine înțeleaptă: e mai bine ca infracțiunile să fie prevenite decât pedepsite. Acesta este principalul scop al oricărei legislații bune, adică al artei de a conduce oamenii spre maximum de fericire sau minimum de nefericire posibilă, dacă ținem seama de toate cele bune şi rele ale vieţii. Principiile umaniste formulate în cuprinsul lucrării „Despre delicte și pedepse”, în legătură cu drepturile și libertăţile individuale, au fost formulate pentru prima oară în timpul revoluției franceze din 1789, fiind apoi reafirmate în ,,Declarația Universală a Drepturilor Omului” (1948).
Pentru Cesare Beccaria, scopul prim al legilor este de a asigura ,,cea mai mare fericire răspândită la cei mai mulţi”. Insistent, ne trimite și către fericirea publică: ,,Cel mai sigur, dar în acelaşi timp şi cel mai dificil mijloc de a preveni infracțiunile este perfecționarea educației, subiect prea vast şi care depăşeşte limitele pe care mi le-am propus; îndrăznesc să spun că este un subiect prea intrinsec legat de natura guvernării pentru ca să nu fie, până într-un viitor îndepărtat care va aduce fericirea publică, un ogor steril cultivat doar ici şi acolo de prea puțini înţelepţi” (op. cit., p. 273). Pe măsură ce pedepsele devin mai blânde, clemenţa şi ,,iertarea devin mai puţin necesare. Ferice de acea naţiune în care ele ar fi de-a dreptul funeste!” (ibid. p. 275). Nu lipsesc sfaturile: ,,Filosofule pătrunzător şi sensibil, fă ca oamenii, ca fraţii tăi, să se bucure în pace de acea mică porție de fericire pe care imensul sistem – stabilit de Cauza primară, de cel care este – le-o pune la dispoziţie în acest colţ al universului (ibid., p. 277)… ,,,,Filosofii au nevoi şi interese necunoscute oamenilor de rând, mai ales acela de a nu se dezice în public de principiile predicate la adăpost de ochii lumii, deprinzându-se să iubească adevărul pentru el însuşi. Alegerea unor asemenea oameni constituie fericirea unei naţiuni, o fericire de moment însă dacă legile bune nu duc la o creștere atât de mare a numărului lor încât să scadă probabilităţile – întotdeauna ridicate – ale unei alegeri proaste” (ibid. p. 264).
