,,Eşecul este locul de unde te ridici pentru a merge mai departe”
Zisa de mai sus a lui Gabriel Liiceanu mi-a adus aminte de aventurile vieții lui Frane Selak, profesor de muzică din Croația, cunoscut pentru faptul că a fost implicat în șapte accidente grave din care a scăpat cu viață. Mass-media l-a numit cel mai norocos ghinionist din lume. Unii se întreabă însă dacă n-ar fi trebuit să fie onorat cu titlul de cel mai fericit om din lume…
Povestea aventurilor prăpăstioase trăite de Frane Selak este foarte cunoscută, știu. Hanno Beck & Aloys Prinz (,,Fericirea sau ceea ce contează cu adevărat în viață”, Bucureşti, Editura Baroque Books & Arts, 2019) au reluat-o însă, pentru a broda (și) pe tema eșecului care poate fi o sursă a fericirii. Pe scurt, în 1962, Frane s-a urcat în tren la Sarajevo, cu destinația Dubrovnik. Era în drum spre casă. Când trenul a trecut pe marginea unei prăpăstii, în zona râului Neretva, s-a prăvălit o stâncă peste calea ferată. Trenul a deraiat și s-a prăbușit în râu. Ajuns în râu, Frane a salvat o femeie de la înec, dar, părăsit de puteri, era cât pe ce să moară. A fost salvat în ultima clipă, în acea zi tragică în care au murit 17 pasageri. Peste un an, Frane Selak s-a urcat într-un avion DC-8, de curse interne, pentru un zbor de la Zagreb la Rijeka. N-a prins un loc pe scaun. În timp ce bea un ceai cu zâmbăreața stewardesă, ușa din spate a aeronavei s-a deschis. Șaptesprezece pasageri, ambii piloți, inclusiv el și stewardesa, au fost smulși afară de curenții de aer. Au murit toți, în afară de Frane, care, aterizând pe o claie cu fân, a scuturat paiele de pe el și s-a ridicat nevătămat. O fi zis atunci, pentru a doua oară, că este un om fericit?… Apoi… Pe când se afla într-un autobuz care a căzut de pe un pod într-un râu, s-a ales doar cu o mare spaimă. Își poate avea fericirea sursa în spaimă?… Altădată, în timp ce era la volan, autoturismul i-a luat foc. A scăpat cu viață. N-a trecut multă vreme și, ieșind cu mașina din decor, s-a prăbușit de la o înălțime de 150 de metri; automobilul a explodat. A fost scos din mașină și a supraviețuit. Când a fost lovit de un autobuz, s-a ales doar cu răni nesemnificative pentru un supraviețuitor ca el. Apoi, a fost lovit altfel: a câștigat aproape un milion de dolari la Loto. Unii, confruntați cu o poveste ca asta, o iau razna. N-a… murit însă din cauza acestui șoc. S-a eliberat de… povară donând banii. A murit la 87 de ani, liniștit, obosit de povara vârstei. Nu i-a smuls nimeni vreo declarație despre fericire/ nefericire. Amintindu-și de faptul că un vestit cercetător al sistemului nervos central de la Wisconsin-Madison University, Richard Davidson, l-a declarat pe Matthieu Ricard, călugăr din preajma lui Dalai Lama, ca fiind cel mai fericit om din lume, Hanno Beck și Aloys Prinz se întreabă: ,,Frane Selak este un norocos? Un fericit? Sau un ghinionist? Ori un nefericit? Reluăm, Frane este fericit? Greu de zis. Științific privind, cel puțin, Frane nu este cel mai fericit om din lume. Acesta ar putea fi mai degrabă Matthieu Ricard…” Oare?… Testele prin care a trecut Matthieu Ricard, științifice, desigur, sunt mai edificatoare decât testele celor ,,șapte vieți” mereu recuperate de Frane Selak? Ce ziceți?…
Putem plonja, pornind de la Frane Selak și Matthieu Ricard, în două zări deschise de cugetarea filosofică: hedonismul și eudemonismul. Hedonismul, concepție etică și curent filosofic, proclamă plăcerea drept binele suprem, iar năzuința de a o obține este privită ca principiu al comportamentului. Elev al lui Socrate, dar influențat și de Protagoras, Aristip din Cyrene este părintele hedonismului. În vreme ce Socrate argumenta că scopul vieții este fericirea, Aristip considera plăcerea (fizică și spirituală) ca fiind bunul cel mai înalt către care ar trebui să năzuim. Numai prezentul ne aparține, nu și trecutul, care nu mai este, sau viitorul, despre care nu știm dacă va veni. Fericirea se compune din momentele de plăcere; ea nu are valoare decât prin aceste momente. Nota bene, Aristip realizează o distincție între plăceri, recomandându-le pe cele durabile și intense. Evitarea unei plăceri care ar avea ca urmare o neplăcere mai mare este o exigență majoră a comportamentului. Aristip compară plăcerea cu o mișcare lină a vântului care favorizează mișcarea corăbiilor, în vreme ce durerea este percepută ca o furtună puternică pe mare. Interesant este faptul că el a fost primul dintre elevii lui Socrate care a predat lecții cu plată. Glumind, desigur, a transformat doctrina despre plăcere într-o afacere de familie, deoarece la conducerea școlii de filosofie pe care o întemeiase i-a urmat fiica sa, Arete (primul filosof de genul feminin din istorie), pentru ca aceasta să ofere mai târziu acest rol fiului ei, Aristip cel Tânăr. Ca în unele dintre universitățile noastre, nu?..
Eudemonismul, dacă-l ascultăm pe Aristotel, este satisfacția de viață pe termen lung, profundă. Psihologii spun că hedonismul este o trăire, pe când eudemonismul are aura unui bilanț. La origine, hedonismul înseamnă plăcere. Eudemonismul, fericire. Sunt paliere diferite ale supraviețuirii. Aristotel spune că viaţa eudaimonului e o viaţă de „activităţi virtuoase în conformitate cu raţiunea”. Până și Epicur, care pretinde ca viaţa eudaimonului e una a plăcerilor, va admite totuși că ea este și una a virtuţilor invocate de Aristotel. Hanno Beck și Aloys Prinz (op.cit., p. 12-13) ne asediază cu ipoteze și întrebări: ,,Hedonismul este Frane Selak. Eudemonismul – Matthieu Ricard. Este surprinzător cât de mult s-a apropiat Aristotel de ceea ce demonstrează cercetările moderne ale creierului: nu putem atinge eudemonismul, bucuria vieții, spunea Aristotel, decât dacă perfecționăm acel element special, care deosebește oamenii de animale – rațiunea. Pentru a fi fericiți, trebuie să ne antrenăm spiritul, ca Matthieu Ricard. Și, dacă facem asta, vom constata că putem fi fericiți doar dacă trăim în virtute. Iar virtutea trebuie practicată zi și noapte. Și așa vom trăi fericiți? Practicând virtutea zi de zi, fără un grup vesel, fără samba și fără tequila? Pare extenuant. Atunci, cum ar fi viața de hedonist, ignorând eudemonismul de dragul sentimentelor efemere de fericire? Ce ar ieși din asta?”. Dacă-l invităm în joc și pe economistul britanic Andrew Oswald, am putea fi tentați să credem că de acest ideal se apropie cel mai mult o viață de hippy, într-o societate de hippy. Viață liberă, amor liber, fără obligații și bătaie de cap… Sună bine, însă cine repară mașina, cine vindecă bolnavi și cine aduce alimente în supermarket? ,,O asemenea societate ar ridica o mulțime de obstacole care, chiar dacă ar putea să fie înlăturate, am să vă rog să parcurgeți experimentul mental al filosofului american Robert Nozick: aveți posibilitatea să locuiți într-un container în care creierul să vă fie stimulat în așa fel încât să trăiți tot ceea ce vă face fericiți, nu și restul de neplăceri. Vă tentează? Poate vă veți simțiți atrași să faceți o probă. Însă, cinstit vorbind, cât credeți că veți rezista?”, concluzionează Hanno Beck și Aloys Prinz. E concluzia lor, desigur.
Barbara Fredrickson, reputat psiholog pozitivist de la Universitatea din Carolina de Nord de la Chapel Hill, a formulat recent ideea potrivit căreia hedonismul se va dovedi mai pregnant decât eudemonismul, respectiv că acele sentimente concrete de fericire se vor înregistra în genomul individului mult mai puternic decât noțiunile abstracte ale sensului și scopului promovate de eudemonism. Steve Cole, profesor de medicină de la Universitatea din California, Los Angeles, fost coleg de facultate cu Barbara Fredrickson, după cercetări minuțioase a conchis că presupunerea avansată de Fredrickson este greșită, întrucât, ,,toată această stare de bine hedonică nu se putea interconecta cu genele”. Mai mult, Cole crede că ,,lipsa eudemonicului poate fi la fel de dăunătoare ca obezitatea sau fumatul. Deși subiecții cu un nivel ridicat de fericire eudemonică experimentează adesea stări hedonice, beneficiile sănătății au tendința să apară doar la cei despre care Aristotel spunea că duc o viață bună” (https://www. business- magazine.ro/stiinta-moderna-in-cautarea-fericirii-aristotelice). Eu sunt partizanul lui Aristotel, dar când e vorba despre fericire fiecare decide…
Ion Fercu
