,,Fericirea e să ştii să-ţi dorești ceea ce ai deja”?
Ghid pentru aventurile specializate în aflarea fericirii ar putea fi angajat și Bertrand Russell, filosoful premiat cu Nobel pentru literatură. Cu ,,În căutarea fericirii” (București, Editura Humanitas, 2011), coborând din discursul criptat al logicianului, Russell devine… terestru de tot. Didactic, își structurează eseul în două părți: ,,Cauzele nefericirii” și ,,Cauzele fericirii”. În prima parte, întrebându-se ce-i face pe oameni nefericiţi, ne trimite către nefericirea byroniană: competiție, plictis şi antren, oboseală, invidie, simțământul păcatului, mania persecuţiei, frica de opinia publică. În partea a II-a, întrebându-ne dacă ,,mai este posibilă fericirea?”, amintește despre pofta de viaţă, afecţiune, familie, muncă, interese impersonale, efort şi resemnare, de omul fericit… Russell nu ne oferă însă rețete. Cuvântă ca un Iason care, însoțit de alți argonauți ai spiritului, pleacă în căutarea lânii de aur… Uneori, ne oferă sfaturi: ,,Dacă tu însuţi eşti nefericit, vei fi probabil gata să admiţi că nu reprezinți în această privinţă o excepţie. Dacă eşti fericit, întreabă-te câți dintre prietenii tăi sunt şi ei fericiţi. Iar după ce ţi-ai trecut în revistă prietenii, învaţă arta de a citi pe chipurile oamenilor, spre a putea desluși starea sufletească a celor pe care-i întâlneşti în cursul unei zile obişnuite” (op. cit., p. 8). Alteori, realizează portrete: ,,Nefericitul tipic este cel care, fiind privat în tinereţe de vreo satisfacţie normală, ajunge să prețuiască acest unic fel de satisfacţie mai mult ca pe oricare alta şi, drept urmare, imprimă vieţii sale o direcţie unilaterală şi în care accentul cade în mod disproporționat pe reușită, în opoziţie cu activităţile legate de ea” (ibid., p.22)… ,,Oamenii nefericiţi, asemenea insomniacilor, sunt totdeauna mândri de acest fapt. Mândria lor pare a semăna cu cea a vulpii care şi-a pierdut coada; dacă-i aşa, calea de a-i debarasa de ea constă în a le arăta cum pot face ca să le crească o nouă coadă” (ibid.)… Nu uită să ne amintească de Heidegger, cel care trimitea grija pe primul loc al cauzelor nefericirii, dar acuză și invidia: ,,una dintre cele mai redutabile cauze”, ,,imediat după grija temătoare” (ibid., p. 74). Ne este recomandată, ca șansă către fericire, pofta de viață regăsită chiar și în gesturile simple ale unui Sherlock Holmes, care ,,ridică o pălărie peste care a dat din întâmplare pe stradă” și, ,,după ce se uită o clipă la ea, trage concluzia că proprietarul ei a decăzut ca urmare a băuturii și că soția sa nu mai ținea la el așa de mult ca altădată” (ibid., p. 143)… Centrul de greutate al construirii fericirii este însă relația părinte-copii: ,,Afecțiunea părinților față de copii și cea a copiilor față de părinți ar putea fi una din cele mai mari surse de fericire, dar, de fapt, […] relațiile dintre copii și părinți sunt, în nouă cazuri din zece o sursă de nefericire pentru ambele părți” (ibid., p 156). Uneori, sfaturile lui Russell par a sfida rațiunea: ,,Dintre toate formele de precauție, precauția în dragoste este, probabil, cea mai fatală adevăratei fericiri” (ibid., p. 164). El aruncă punți chiar și între sinucidere și fericire, sugerând că evitarea sinuciderii trebuie raportată la un punct de sprijin esențial al supraviețuirii: „În adolescență uram viața și eram în pragul sinuciderii, de la care mă oprea însă dorința de a învăța mai multă matematică. În prezent, dimpotrivă, mă bucur de viață și mai că aș putea spune că pe fiecare an ce trece mă bucur mai mult de ea” (ibid., p. 16). Russell ne îmbogățește, mai ales, cu întrebări care caută răspunsuri în noi…
Platon ne spunea că originea filosofiei ar fi uimirea. Schopenhauer ne amintea mereu că nicio ființă nu se miră, aidoma omului, de propria-i existență. Hanno Beck & Aloys Prinz (,,Fericirea sau ceea ce contează cu adevărat în viață”, Bucureşti, Editura Baroque Books & Arts, 2019, pp. 10-12) consolidează statutul acestui sentiment uman, uimire/ mirare, îmbogățindu-ne cu un nou chip al acestuia. După ce psihologii, sociologii etc. au realizat clasamente ale fericirii cu țările lumii în calitate de actori, Beck & Prinz susțin că a fost descoperit ,,cel mai fericit om din lume”. Asta ar însemna că fericirea poate fi măsurată științific și la nivelul fiecărui individ… Cei doi autori germani amintesc despre o aventură științifică a lui Richard Davidson, cercetător al sistemului nervos central de la Wisconsin-Madison University, cel pe care, având în vedere contribuția sa la studierea emoțiilor și creierului, revista Time l-a numit (2006) printre „cei mai influenți 100 de oameni din lume”. Prieten/ confident al lui Dalai Lama, Davidson a fost invitat de acesta ca să studieze viața emoțională și mentală a călugărilor. Cercetătorul a fixat electrozi pe capul călugărilor, pentru a măsura ce se petrece în timp ce ei meditează. El a constatat că aceștia au produs în creierul lor de treizeci de ori mai multe unde gamma decât subiecții normali, activând zone mai extinse ale sistemului nervos. Din perspectivă neuroștiințifică, aceasta ar însemna că ei sunt mai fericiți decât oamenii… obișnuiți. Mai mult, Davidson, a concluzionat că unul dintre călugări, Matthieu Ricard, este cel mai fericit om din lume. Călugărul Ricard a mărturisit că este ferm convins că poți învăța să fii fericit. Spiritul, crede el, trebuie pregătit să fie fericit. E ca și cum te-ai antrena să participi la un maraton. Și pentru a ne trimite mirarea/ uimirea în zări noi, Hanno Beck și Aloys Prinz notează: ,,Neurologii îi dau dreptate lui Ricard: fericirea, sunt de părere cercetătorii, se poate învăța. Și trebuie antrenată. Sună bine, dar ce este fericirea? Din punct de vedere psihiatric, am putea diagnostica fericirea drept boală a sistemului nervos central: devenim iraționali, incapabili să gândim logic și ne situăm în afara echilibrului nostru emoțional. Spre deosebire de alte tulburări psihiatrice, ne simțim însă, ei da, fericiți”. Fericirea, ca boală… Ar zâmbi (și) Russell către perspectiva aceasta? Dar Buddha, care ne spusese că ,,nu există cale spre fericire. Calea este chiar fericirea”, cum ar reacționa atunci când ar auzi despre faptul că există, totuși o cale spre fericire?” Dar Sfântul Augustin, cel convins că ,,fericirea e să ştii să-ţi dorești ceea ce ai deja”? Dar dumneavoastră?…
