Spiritul său de libertate, arta sa, energia vitală, felul de a se reinventa continuu, până și vocea ei, totul este seducător, electrizant și irepetabil în ceea ce o definește pe Carmen Poenaru, unul dintre cei mai frumoși oameni ai timpului nostru. Într-un fel anume, ne-am putea considera norocoși să fim contemporani și concitadini cu un artist care este în toate formele sale de existență o lecție continuă despre arta de a fi.
Dintre toate avatarurile sufletului ei, i-am propus artistului vizual Carmen Poenaru, acum, în luna în care s-a născut (30 martie), în așteptarea primăverii, ca anotimp al renașterii, să vorbim despre feminitate și leadership, pornind în acest traseu de poveste de la rădăcinile ei de familie, care i-au influențat drumul profesional, la cei opt ani de mandat (2017 – 2025), ca președintă a Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Bacău, evocând, în toate, vocea interioară a unei femei care a ales să se facă auzită, într-o lume a bărbaților și a prejudecăților de orice tip.
Pe 29 ianuarie 2025, Carmen Poenaru a renunțat la funcția de președinte UAP Bacău și, în prezent, lucrează la un nou concept de expoziție, cu ”lucrări de artă care pot fi îmbrăcate”, o linie vestimentară pentru femeia altfel, care va fi lansată în vara lui 2025.
”N-am fost un copil ușor de gestionat”
Laura Huiban: Carmen, ne știm de mulți ani, mereu te-am văzut ca pe o femeie puternică, o femeie icon, o Frida Khalo, cumva. De unde îți vine forța? E nativ sau așa te-ai construit?
Carmen Poenaru: Din configurația astrală… (râde, cu râsul ei, ca o cascadă de mătase)… păi sunt Berbec, cu ascendent în Leu și an de Dragon. Am foc, cu foc, cu foc. Așa am fost mereu, foarte independentă, de mică, n-a putut nimeni să-mi facă niciun program, maică-mea a trebuit să devină un foarte bun psiholog pentru mine, pentru că aveam un mod bizar de-a face lucrurile, până când și-a dat ea seama că, deși nu merg în rândul lumii, că merg în rândul meu, rezultatele sunt bune. Dar i-a luat ceva timp, pentru că nu știa cum să mă abordeze. Reacția la orice impunere era: ”Nu!”. A trebuit să schimbe tactica, în abordare, cu mine, să aibă discuții lungi. Expresia cheie era: ”Părerea mea este că…, dar tu cred că ar trebui să te mai gândești…”, adică: ”Tu faci cum vrei, dar eu îți spun părerea mea”. Normal că maică-mea avea dreptate, dar ultimul cuvânt îl aveam eu, pentru că făceam lucrurile tot așa cum doream eu. N-am fost un copil ușor de gestionat.
Laura Huiban: Te-ai născut în Bacău?

Carmen Poenaru: Nu, aici e un melanj. M-am născut în comuna Barcea, județul Galați. Mama, craioveancă, tatăl, venit în Craiova cu toată familia, când a fost cu foametea, cu războiul. Bunicul, după tată, oltean, bunica, basarabeancă. La maică-mea: bunicul, oltean, bunica, olteancă, dar, cu genă germană, pentru că, după Primul Război Mondial, tatăl ei a rămas în România.
Bunica avea ochii albaștri, uite-o acolo, am o poză cu ea. Era micuță de statură, așa, ca mine. A fost cea mai mică, din șapte frați, și unul dintre membrii familiei Bibescu, care avea, tot așa, foarte multe fete, a luat-o, cumva, nu neapărat că a crescut-o, dar o educat-o împreună cu fetele lui, și bunică-mea a mers la pension, vorbea germană foarte bine, dar și franceză ș.a.m.d. Ei, și făcând pensionul, a putut să se angajeze la Craiova, și a fost modistă, făcea pălării, cu pampoane, cu pene. Așa a cunoscut-o bunicul, care venea dintr-o familie de chiaburi și avea un atelier de mobilă Biedermeier. Sunt niște lucruri care undeva se leagă.
Iar pe partea tatălui meu, care cânta puțin la saxofon și la pian, toată familia avea înclinații muzicale. Una dintre mătuși cânta jazz, iar un unchi cânta la șapte instrumente și a și predat muzica.
Deci bunicul, cu Școala de Arte și Meserii, bunică-mea, cu pălăriile… undeva, astea două s-au cristalizat și eu am avut numai două opțiuni în viață, că alte talente n-aveam, decât muzica, dansul și talentul pentru desen, de la maică-mea. Și tot timpul am pendulat între ele. În primii șapte ani, am studiat pian, la Craiova, după care, brusc, s-a trezit maică-mea că vreau să renunț la muzică. Am renunțat, pentru pictură, dar, cumva, și pictura mea are muzicalitate.
”Eu vreau să-mi cânt propria partitură!”
Laura Huiban: De ce ai vrut să renunți la muzică?
Carmen Poenaru: Aveam 13 ani… Asta e o cifră care mă urmărește, stau în apartament 13, la facultate, am intrat pe l3, examenele le-am dat pe… am ceva cu 13, aduce schimbări, aduce ceva. Și la 13 ani i-am spus maică’mi că eu vreau să mă mut la Plastică, pentru că desenam cel mai bine de la Muzică (râde, n.m.) și a zis: ”Bine, dar am făcut niște eforturi, ca să-ți iau pian, și tot ce-ți trebuie”, trebuia să studiez zilnic opt ore. Și i-am spus: ”Mamă, eu nu mă văd în rolul de pianistă, să interpretez partiturile altora toată viața, eu vreau să-mi cânt propria partitură!”. S-a uitat, așa, la mine: ”Și crezi tu că ăsta-i drumul tău?”. ”Da, pentru că acolo, eu creez partitura!”. Și-a zis: ”Ok, bine!”.
Laura Huiban: Și replica aceasta, ”Eu vreau să-mi cânt propria partitură”, a devenit cumva motto-ul vieții tale.
Carmen Poenaru: Da, a devenit un motto și un mod de a trăi, îmi cânt partitura mea, iau decizii pentru mine, îmi asum anumite lucruri, schimb traseul, schimb tot, pentru că încep o nouă partitură, am dat pagina și încep alta.
Laura Huiban: După cum mi-ai povestit tu, bunica ta pare să fi fost o Coco Chanel, pe care ai moștenit-o, a creat pălării, a lucrat în design vestimentar.
Carmen Poenaru: Bunica nu a lucrat după ce s-a căsătorit cu bunicul… Femeile stăteau acasă. Până să se căsătorească, lucra într-un atelier de pălării, era modistă. Bunica s-a născut la 1900. Iar bunicul, la 1905, era mai mic decât ea. Bunica a murit la 93 de ani, și bunicul meu, la 100 de ani, fără două săptămâni… A prins două războaie, a prins toată istoria României… (râde plin și prelung, n.m.).
”Hainele create de mine se adresează unei femei care trăiește după propriile reguli”
Laura Huiban: Dacă tot vorbin de creație de modă, și tu, de mai multe ori, în timp, ai creat diferite linii vestimentare Carmen Poenaru. Pentru cine le faci? Cui te adresezi? Vezi în Bacău femeia care să fie unicat, ca tine, sau le-ai făcut pentru sufletul tău, ca o altă formă de expresie artistică?
Carmen Poenaru: Laura, este o pasiune și este un lucru care ține într-adevăr de bucuria mea de a crea, de a crea vestimentație. Acum, eu nu mă adresez unei persoane anume. Și nu vreau să schimb mentalitatea sau felul de a fi al cuiva. Modul în care creez eu hainele este o curgere dinspre pictură, și toate elementele, pârghiile, care țin de artă, tot ce-nseamnă, compoziție, culoare, vibrație, volum, structură. Deci, în tot ce se întâmplă în pictură sau în celelalte secțiuni, desen ș.a.m.d. legile compoziției sunt aceleași. Numai că seriile mele sunt diferite. E adevărat că se adresează femeilor, adică sunt un fel de lucrări de artă, care pot fi îmbrăcate. Și nu au legătură nici cu tendințele în modă, nici cu un anumit trend, ele sunt lucrări care pot fi îmbrăcate. Hainele create de mine se adresează, cu siguranță, unei femei creative, independente, nonconformiste, care trăiește după propriile reguli.
O femeie care se subordonează societății, părerii oamenilor și mediului în care lucrează și își desfășoară activitatea după părerile celorlalți nu va purta niciodată aceste haine pe care eu le creez. Pentru că ele presupun și un mod anume de a le purta, pentru că fiecare haină pe care o pui pe tine trebuie să știi s-o porți, altfel o să arăți ca și cum ai ieșit din casă în haina altuia și nu te simți bine în ea și nu te regăsești.
Hai să-ți povestesc ceva: bunica mea se ducea la piață, se îmbrăca, își punea pălăria, se aranja,și, pentru că se întâlnea pe drum cu tot felul de doamne, și o uita Dumnezeu pe drum, ajungea acasă când trebuia să fie ora mesei și mâncarea nu era gata. Și atunci, scotea repede paltonul, punea oala la foc, și când venea bunicul meu acasă o găsea robotind prin cratițe, dar uitase să-și scoată pălăria. (râde, cu admirație, n.m) Asta înseamnă să fii obișnuit să porți o haină, face parte din ființa ta.
Sunt femei care, indiferent ce pun pe ele, știu atât de bine să poarte acea haină, că nu ți se pare nimic deplasat, indiferent cât de excentrică este. Se simte atât de bine în haina ei, că ei îi stă bine. Spui: ”Dom’le, lui cutărescu, în orice s-ar îmbrăca, îi șade bine”. Da, pentru că este vorba de atitudine și își poartă hainele în mod natural.
Laura Huiban: Locuiești în oraș, vezi oamenii, ai văzut reacții, comportamente. Crezi că Bacăul este un mediu pentru o astfel de femeie?
Carmen Poenaru: Da, trăiesc în el, dar mă crezi că niciodată nu m-a interesat ce se întâmplă pe stradă, dacă se uită cineva la mine sau nu? Nu că mă îmbrac excesiv de excetric, deși, într-un fel, am o parte excentrică, dar niciodată nu mi-a păsat și nici n-am băgat de seamă, pentru că a te uita la reacțiile din jur, a aștepta aplauze sau critici sau păreri, asta înseamnă să nu ai încredere în tine, și să te raportezi permanent la părerea celorlalți. Or, o femeie care are încredere în ea, care își cunoaște foarte bine calitățile, valențele, aptitudinile, niciodată n-o să dea importanță la ce spune unul sau altul sau dacă e îmbrăcată de Bacău sau de Paris. Ea va fi la fel de naturală, și la New York și la Paris, și la Bacău, și la Moinești, pentru că asta este ea. Nu orașul dă tonul la cum te-mbraci, ci cum te simți tu.
Și mai este ceva: fiecare om are o energie naturală. Dacă modul în care te comporți, te miști, vorbești, îți porți hainele este natural, atrage de obicei o privire de admirație, pentru că tu nu ești ostentativ, face parte din personalitatea ta. Și asta n-are legătură cu locul, ci cu felul tău de-a fi.
”La noi în familie, femeile au fost toate cochete”
Laura Huiban: Ești de acord cu vorba aceea a lui Coco Chanel: ”The street is your catwalk” / „Strada e podiumul tău”?
Carmen Poenaru: Da, dar nu numai strada, ci și acasă. De exemplu, la noi în familie, femeile au fost toate cochete, începând cu bunica. Ea, dimineața… primul lucru pe care-l făcea era să pună ibricul de cafea pe foc, după care se ducea, își făcea toaleta de dimineață, își pieptăna părul, îl avea lung până la glezne. O oră îi lua numai pieptănatul părului. Și se îmbrăca, de ziceai că pleacă undeva. Și pentru mine era foarte curios. Ea nu purta papuci, avea pantofi de casă, rochie de casă, și șorțuri multe, ca să nu se murdărească. Și asta a fost lecția de acasă, că dimineață trebuie să-ți faci patul, să-ți faci toaleta, să te îmbraci, pentru că nu știi cine îți vine în casă, când și cum. Și trebuie să fii impecabil, când deschizi ușa, când te duci la poartă, nu știi ce musafiri vin, că la vremea aia nu erau telefoane, dar tu ești gazdă și atunci totul trebuie să fie în ordine. Și mama mea, la fel: tot timpul avea haine de casă și haine de ieșit afară. E o tradiție, și eu am trăit în asemenea context. Ori asta îți intră cumva în reflex și devine modul tău de viață. De exemplu, pe mine n-o să mă vezi niciodată ieșind pe stradă nepieptănată, nemachiată.
Laura Huiban: Ce materiale folosești pentru lucrările tale vestimentare? Și unde le găsești? Care e mecanismul în creație?
Carmen Poenaru: Materiale se găsesc peste tot, orice bucățică de cârpă, orice mi se pare interesant, eu adun, dar încep să se găsească din ce în ce mai rar și devin tot mai puțin accesibile materialele naturale. Nu lucrez cu materiale sintetice, în primul rând pentru că eu am o alergie la ele, fizică. Haina naturală este cea care lasă corpul să respire, te simți comod în ea. Chiar dacă se șifonează, e o calitate a materialului natural. Oamenii au devenit foarte comozi, preferă să poarte haine care nu se șifonează și care sunt extrem de toxice pentru piele și pentru organism și pentru tot ce înseamnă ființa umană. Prea mult plastic în jur. Și atunci, eu lucrez numai cu materiale din fibre naturale. In, bumbac se mai găsesc, mătăsurile naturale sunt foarte greu de găsit, în mare parte mi le-am adus de pe unde plec, îmi place foarte mult să călătoresc și este imposibil să nu mă agăț de o bucată de cârpă pe unde mă duc. Dacă îmi place ceva în mod special, atunci nu contează, îmi cumpăr un metru – doi, nu știu ce voi face cu ele, dar am în valiză la întoarcere și niște materiale. Sau niște bucăți de materiale decorative, pe care, mai târziu, le voi pune undeva. Într-adevăr, la mătase naturală este mult mai greu, pentru că tot ce se găsește în magazine sunt imitații ale mătăsii naturale, și asta se poate stabili foarte ușor, deși ele poartă eticheta de mătase naturală. Dacă sunt sintetice, în momentul în care pui fierul încins la maxim, se topește. Ori mătasea naturală și niciun alt material natural niciodată nu se topește sub fier, ci se pîrlește, se-ngălbenește, orice altceva, dar nu se topește.
Laura Huiban: În momentul de față, sunt astfel de lucrări vestimentare create de tine, în vitrina magazinului UAP Bacău, dar știu că ai în pregătire o nouă colecție. Ce îmi poți spune despre ea?
Carmen Poenaru: Da, de obicei eu lucrez mici colecții, serii foarte mici, am câte o idee și fac, să zic, până în zece piese, pe care le duc, într-adevăr, la Fondul Plastic, la noi, la Galeria ”Frunzetti”. Avem acolo, în spate, o zonă decorativă, unde găsești și creație veestimentară, și ceramică, mai colaborăm cu artiști din țară, care ne mai aduc poșete din piele, dar sporadic, este foarte greu, pentru că vin de la Oradea. Din păcate, artiștii nu mai lucrează cum lucrau înainte, vorbesc de perioada de până în ’89, când Fondul Plastic era singurul magazin unde puteai să găsești haine unicat, și poșete, și curele, și brățări, și cravate.
”Am încercat să creez lucrări care pot da identitate unei persoane”
Laura Huiban: Ce va avea distinct viitoarea ta colecție de haine?
Carmen Poenaru: Nu sunt numai haine. De când mă știi tu, fiecare expoziție a fost altceva, altceva, altceva. Îmi place schimbarea. Singura mea constantă e schimbarea. Ultimele două expoziții au fost de pictură, și foarte diferite. ”Șalimar”-ul a fost acum doi ani, iar anul trecut am avut ”Grădina pietrelor prețioase”. Anul acesta m-am gândit să vin cu o altă schimbare, cu o expoziție de artă textilă. Asta însemnând nu numai design vestimentar, dar și obiecte textile decorative, care fac parte tot din arta textilă și care se pot expune pe perete. Din păcate, spațiul nu-mi permite să pun aici, în atelier, un război de țesut, pentru că mi-ar plăcea, știu să țes, și mi-ar plăcea extrem de mult să fac tapiserie, este un lucru care mi-a plăcut întotdeauna. Neputând să fac asta, atunci fac colaj textil, care îmi este mai la îndemână, pentru asta am nevoie de o mașină de cusut și de mâna mea, care leagă piesele între ele, le compune, le coase, în diferite tehnici de cusături, și atunci pot să creez tot felul de paretare și de obiecte textile care pot fi expuse pe perete.
Iar partea de design vestimentar, bineînțeles că are o temă, tema este ”Structură, volum, formă”, este inspirată din nisipuri, din dune, din structurile pământului, din structuri vegetale, din structuri de scoarță, din tot felul de structuri minerale. Ele nu sunt numai un obiect de îmbrăcat, ci în amploarea lor, și prin modul de a le lucra, devin volumetrice, devin obiecte care au un limbaj în sine și care creează o formă în sine. Toate aceste forme pot deveni și bidemensionale, dar am preferat să fac aceste compoziții în tridimensional, ca să poată fi îmbrăcate. Aceleași haine, dacă le întind pe un șasiu, ele devin lucrări în sine, dar nu mai pot fi îmbrăcate. Deci am încercat să creez lucrări care pot da identitate unei persoane, care pot vorbi despre ea, care o scot din banalitate.
O haină, care vine cu un plus de personalitate, vine cu un plus de identitate pentru cea care o poartă și este, de fapt, un limbaj plastic în sine. Cine va înclina spre așa ceva va fi o persoană complexă, o persoană sofisticată, o persoană inteligentă, o persoană nonconformistă, o persoană care iubește frumosul, care iubește armonia, care iubește tot ce nu este banal.
Laura Huiban: Când va fi lansată noua colecție?
Carmen Poenaru: Această colecția va fi lansată în iunie, la Galeria Artex, în Râmnicu – Vâlcea, într-o expoziție personală, dar și de grup, în același timp, pentru că voi face expoziția împreună cu artista Carmen Chițan, care este sculptoriță. Ea va crea partea de suport pe care vor fi expuse piesele de creație vestimentară, dar și lucrări de sine stătătoare, legate de același subiect, astfel că partea de metal și de textil se vor combina într-un tot unitar. Atunci când îmi propun o temă, care mă bântuie, dau drumul la această temă în momentul în care am aproape toată expoziția în cap, o văd pe perete. Iar când mă apuc de lucru eu nu fac decât să scot, pagină cu pagină, ce există deja în mintea mea. Și-atunci pare că merg foarte repede, toată lumea spune: ”Dar eu nu știu cum ai reușit, că unii nu fac o sută de lucrări într-o viață”. Da, pentru că ele există în mine și mie îmi trebuie atât: să am pânze, materiale, culori, tot ce am nevoie ca să dau drumul la lucru, că pe urmă ele merg, eu intru într-o buclă atemporală și nu mai știu, că e dimineață, că e seară, sunt ca-n transă, eu nu fac decât să transpun.
Laura Huiban: De ce deschizi expoziția în Râmnicu Vâlcea și nu în Bacău?
Carmen Poenaru: Pentru că eu deja am avut acolo două expoziții, am una, chiar acum, în Salină, o expoziție semi-permanentă, care durează cam șase luni. Și niciodată la Vâlcea nu a avut loc o expoziție de design vestimentar, așa cum mi-o doresc eu să fie și așa cum i-am povestit lui Gheorghe Dican, președintele de la Filiala Vâlcea, că va fi.
Iar în Bacău, de-a lungul timpului, am tot avut expoziții de acest tip. A fost, de exemplu, ”Batic Art”, în 2007 – 2008, apoi, prin iulie 2011, o expoziție de creație vestimentară și mobilier recondiționat, pictat, realizată împreună cu Dumitru Macovei; am mai avut, la Galeriile ”Frunzetti”, în 2014, o expoziție, care se numea ”Pictura care te îmbracă”. După care, am făcut, la Galeria ”Frunzetti”, ”Mister du noir”, împreună cu Ovidiu Ungureanu, iar în 2017, ”Hippy spirit of freedom”, o expoziție care reunea și creație vestimentară, și bijuterie, și genți. Deci de-a lungul timpului aici am tot deschis expoziții de genul acesta.
Laura Huiban: Pentru că am vorbit despre creație vestimentară adresată femeii și pentru că suntem la început de luna martie, când este sărbătorită Femeia, ce înseamnă pentru tine ”feminitate”, în 2025? Sau rămâne, pentru tine, un concept atemporal?
Carmen Poenaru: Nu există ”feminitate 1989”, nu există ”feminitate 1964”, cu feminitatea te naști, prin simplul fapt că Dumnezeu ți-a dat un corp feminin. Acum, dacă ești conștientă de feminitatea ta, este foarte bine, pentru că fiecare dintre noi are o latură feminină și una masculină. Atunci când ești un om de afaceri, când ai ceva de făcut, când vrei să faci bani, îți activezi partea masculină. Folosești partea masculină în lucrurile super practice, pentru că nu ai încotro, suntem femei moderne, care trebuie să se adapteze zilelor noastre. Când este vorba de acțiune, de a lua hotărâri importante, de a demara un proiect, ai nevoie de energia masculină. În momentul în care îți activezi partea feminină, ea ține de grație, de frumusețe, de limbaj, de atitudine, de mișcare, de gesturi, de modul în care te adresezi, de modul în care te-mbraci, modul în care privești, când apelezi la tot felul de accesorii, la modă, la design. Până și mersul vorbește despre tine. Toate lucrurile astea, machiajul, vestimentația, atitudinea, mersul, parfumul pe care-l porți, modul de abordare a lucrurilor, astea țin de feminitate.
Foarte multe dintre noi poate că și-au pierdut feminitatea într-o lume condusă de bărbați. Dar dacă tu îți conștientizezi feminitatea, poți trece foarte ușor de la masculin, la feminin. Femeile întotdeauna au fost practice și au avut o forță interioară care niciodată nu s-a văzut la suprafață. Și acea forță a fost, în primul rând, forța de creație, de a da viață, gingășia, căldura, candoarea, feminitatea, dulceața, acea finețe, pe care o femeie o are. De multe ori este luată ca slăbiciune, dar este o forță extraordinară, pentru că o femeie care dă viață nu poate purta în ea decât iubire. Ori iubirea este o forță care nu este nici cu sabia, nici cu toporul, nici cu nicovala, nici cu piatra, nici cu praștia. Ea vine cu o putere atât de mare, dar caldă! Și asta ține de acea feminitate de care spuneam, este un izvor care vine din viața însăși.
Laura Huiban: Pentru că ai vorbit despre ”feminitate”, ”a fi bărbat” ce înseamnă pentru femeia artist Carmen Poenaru?
Carmen Poenaru: Să fii bărbat nu înseamnă că te-ai născut cu un corp de bărbat. A fi bărbat înseamnă, în primul rând, a avea caracter, a fi un om responsabil, un om cu coloană vertebrală, un om care are și delicatețe, dar și forță. Bineînțeles că nu suntem la fel, că n-avem cum. Femeile au altă forță interioară, pe altă latură. Bărbații au o altă forță fizică, în primul rând, deci aici n-ai ce să faci. Numai că este vorba de nivelul de conștiință. A fi bărbat înseamnă a proteja, a ajuta femeia să se dezvolte, să-și dezvolte valențele, să fie atent la nevoile ei, la necesitățile ei, la sensibilitățile ei. Asta înseamnă un nivel de înțelegere. Protecția nu înseamnă posesie, ”nevasta mea, închisă în cămară, să nu se uite nimeni la ea” sau dependența de banii bărbatului. Nevoia de descătușare a femeii de aici a și venit, din refuzul de a mai fi obedientă, pentru că el îți aduce pâinea pe masă. Dar pot să mi-o aduc și eu, nu? Deci ce a dus la atitudinea unor femei de astăzi? Lipsa de respect a unor bărbați și transformarea femeii într-un obiect de posesiune. Ei au înțeles așa: că ăla care face banul face regula.
Nu am nimic împotriva bărbaților, nu fac parte din mișcarea feministă, nici nu lupt sau militez pentru egalitate, astea sunt prostii. Probabil că s-au creat frustrări de-a lungul timpului pentru că, într-adevăr, femeia a fost ținută-n umbră. Visurile lor n-au contat, ele au fost la fel ca orice marfă de care te folosești.
Dar legătura dintre un bărbat și o femeie trebuie să fie într-un mod natural. O femeie trebuie să fie omul cel mai apropiat de tine, ca soț, omul căruia poți să-i împărtășești și greșelile, și neliniștile tale, e omul care va sta lângă tine în toate momentele, și când va fi bine, și când va fi rău. Dar, ca să facă asta, și tu trebuie să fii atent la nevoile ei, și să îi fii sprijin atunci când ea nu are puterea să meargă mai departe, să-i fi sprijin atunci când își pierde încrederea în ea, să fii lângă ea permanent. Asta înseamnă o legătură reală și, mai ales, încrederea între doi oameni. Este baza oricărei relații sănătoase.
”Singurul meu șef sunt eu”
Laura Huiban: Ziceam că vreau să vorbesc astăzi cu tine despre feminitate și leadership. În ultimii opt ani ai fost președinta – liderul – Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Bacău. Cum ți-a fost ție în postura asta, de a conduce o breaslă formată din individualități predominant masculine?
Carmen Poenaru:Vreau să vorbesc, în primul rând, despre leadership. Niciodată nu mi-am dorit să fiu șeful nimănui, pentru că nu mi-a plăcut niciodată postura de a avea șef. Neplâcându-mi asta, eu nu am în minte conotația a ceea ce înseamnă ”a avea șef”. Singurul meu șef sunt eu. Am trăit și trăiesc în continuare după propriile mele reguli, fără să deranjez pe ceilalți. Cred că sunt unul dintre cei mai independenți oameni pe care-i cunoști și care iubesc libertatea mai mult decât orice. Dar este vorba nu de acea libertate în care îți poți permite orice, oricum. Nu! Este vorba de e o libertate asumată în tot ceea ce fac: libertatea de a-mi structura viața, de a-mi croi viitorul, a alege ce vreau să fac. La mine, toate sunt constructive, îmi place să clădesc, să construiesc, să repar, să aduc lucruri frumoase. Am avut întotdeauna sentimentul că menirea mea este să aduc oamenilor frumosul. Talentul, pe care Dumnezeu mi l-a dat, nu-mi aparține, nu mi l-a dat degeaba. L-am primit, or acest cadou este și-o obligație. Trebuie să fac ceva cu el, trebuie să folosească la ceva. Și am realizat asta de foarte mică, Mi-am dat seama că am ceva ce alții nu au sau că am ceva în plus, am o menire, că eu trebuie să fac lucrul acela. La mine a fost foarte simplu să aleg în viață.
Acum, nu știu ce s-a-ntâmplat, probabil din cauza temperamentului meu și personalității puternice pe care o am, mi-a mai dat Dumnezeu ceva: o putere de muncă, o energie foarte bună, care, pusă în mișcare, mută munții. Dacă vreau într-adevăr să fac ceva, nu există ”nu se poate”, găsesc modalități, merg până la ultima resursă și rezolv problema aia sau ajung acolo unde vreau, dar întotdeauna ceea ce-mi propun eu, chiar dacă pare imposibil, dacă eu simt că este posibil, se rezolvă, îmi vin și ideile. Imaginația mea, intuiția mea lucrează de-așa natură încât logica este lăsată-n urmă. Asta se numește ”viziune” și această viziune o am nu numai la nivel comportamental sau decizional, cu privire la viața mea, ci chiar la nivel de imaginație, în creație. Asta nu ține de mine, că mi-am propus, face parte din natura mea.
Acum, cu povestea cu leadership-ul, m-am trezit într-o situație asemănătoare în facultate, când am devenit președinta Facultății de Decorative, patru ani, din anul I, o situație pe care am luat-o foarte în serios și am militat pentru drepturile studenților. Dar eu nu mi-am dorit asta. Bineînțeles că a ieșit și cu conflicte, pentru că eu, când cred în ceva îmi spun părerea direct, și ”directul” ăsta nu e bun întotdeauna, dar nu pot să fiu altfel.
În cazul președinției pentru Uniunea de la Bacău, a fost o situație dificilă, când s-a-ntâmplat ceva și aveam atâtea datorii, că ne-am trezit cu Fiscul la ușă, să ne pună bandă galbenă pe clădire. N-a vrut nimeni să preia așa ceva. Și atunci am zis: ”Bine, dar vaporul ăsta trebuie condus, nu este păcat să pierdem ditamai proprietatea, cu tot cu atelierele?”. Și toată lumea a ridicat mâna să devin președinte interimar. Crede-mă că habar n-aveam în ce mă bag. Dar am simțit că trebuie să fac ceva. Nu m-a obligat nimeni. Nu mi-a pus nimeni în brațe chestia asta. Am simțit că, nu știu, trebuie să dau o mână de ajutor. Habar n-aveam cum o să ies din asta, dar ideea că să stau pe margine, să mă uit și să nu fac nimic nici nu s-a pus în discuție. Ceva, în sufletul meu, mi-a spus că vom ieși la liman. Problema noastră era economică.
Laura Huiban: Care este situația actuală a Filialei, din punct de vedere financiar – administrativ, sau mai exact care era când ți-ai încheiat mandatul, în 29 ianuarie 2025?
Carmen Poenaru: Situația actuală este următoarea: zero datorii la Fisc, la furnizori, peste tot, situația financiară este echilibrată, toate contractele, refăcute, magazinul merge. Suntem în balanță perfectă. În momentul ăsta, noi ne putem acoperi toate utilitățile, toată contabilitatea este pusă pe picioare, toate contractele sunt beton și onorate, la minut, la zi, toată gestiunea este pusă pe calculator.
Galeria este refăcută, am schimbat toate neoanele, am pus spoturi, am schimbat geamurile că erau devidate, vitrinele le-am refăcut, am făcut arhiva ș.a.m.d.. Tot ce s-a făcut acolo s-a făcut cu resurse personale, donându-mi drepturile de autor, sau cu sponsorizări în compensație, contribuind la asta cu lucrări de artă personale. Mai mult decât atât, am fost un președinte care nu a beneficiat de indemnizație, renunțând la aceasta pe toată perioada celor două mandate, din cauza fondurilor financiare precare ale filialei. Președinte voluntar în vremuri de criză. (râde, n.m.)
Laura Huiban: Vrei să recuperezi ceva?
Carmen Poenaru: Nu, am făcut pentru că trebuia. Un ajutor îl dai pentru că simți, pentru că vrei, pentru că poți, pentru că faci tot posibilul să ajuți acolo unde tu simți că e nevoie de ajutorul ăla. Și-ai uitat. Ce-i făcut, e bun făcut, ce ai dat, e bun dat. În momentul în care faci ca să câștigi ceva, nu este un ajutor, ci este o dezamăgire cruntă. Ca să nu ai dezamăgiri, când faci un lucru, îl faci deliberat. Ai dat și ai terminat. Ai dat, pentru că ai vrut, pentru că ai putut.
Laura Huiban: Din ce se suține acum, financiar, Filiala? Din magazin, din cotizații?
Carmen Poenaru: Cotizațiile înseamnă foarte puțin, 50 de euro, pe an, de persoană, dintre care 25 de euro merg la București, 25 de euro rămân la filială, pentru că Uniunea a zis să ajute filialele și să trimită numai jumătate. Veniturile noastre provin în principal din magazin, prin vânzarea materialelor noastre specifice, pentru artă, și a lucrărilor artiștilor.
”Am fost ca o călăuză în beznă”
Laura Huiban: De ce ai luat decizia de a nu mai candida pentru un nou mandat de președinte al Filialei UAP Bacău?
Carmen Poenaru: Pentru că mi-am încheiat misiunea. Îmi mulțumesc că am reușit să îmi onorez cuvântul pe care mi l-am dat și proiectul pe care l-am făcut și l-am dus la final. A fost o experiență de viață, a avut și partea asta financiară, care, într-adevăr, a fost foarte neplăcută, nu a fost ușor, dar au fost și foarte multe momente bune. Această experiență n-a făcut decât să-mi confirme că am un potențial mult mai mare decât știam eu. Nu m-am imaginat într-o asemenea situație. Și faptul că am dus totul la bun sfârșit îmi dă încredere în mine și mă bucură că am putut să dau o mână de ajutor atunci când a fost nevoie. Am fost ca o călăuză în beznă și, probabil, călăuzită de undeva, de Sus. Eu sunt credincioasă, nu sunt religioasă, dar forța asta care m-a mânat și care m-a ajutat, chiar prin oameni, oamenii care-au venit în întâmpinarea mea și care parcă, cumva, au fost atrași ca un magnet în tot procesul ăsta de revigorare, să știi că nu a fost ceva întâmplător.
Dar, în același timp, în momentul în care am terminat, am simțit că eu mi-am încheiat rolul. Probabil că trebuia să plătesc ceva karmic. De ce? Pentru că eu am venit în Bacău, de la Cluj, cu repartiție guvernamentală în 1989, și Ilie Boca, cu doamna Maria Comis, care era directoarea noastră economică, m-au luat ca pe cel mai tânăr copil, copilul de trupă. Eu, aici, în galeria asta, am putut să trăiesc. Gândește-te că eu trăiesc din artă iar această galerie, pe mine, m-a ajutat să supraviețuiesc în toți acești ani. Eu am venit în iulie, și în noiembrie, mi-au făcut rost de apartament. În 1994, am devenit membru titular al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Bacău și am putut beneficia de un atelier, care a fost primul atelier al lui Ilie Boca și care mi-a purtat noroc, a lăsat o energie bună, creatoare și prolifică. Într-un fel, ajutorul meu de acum a fost plată karmică, am simțit că trebuie să dau o mână de ajutor, nu vedeam dispărând galeria de-acolo, nu vedeam că se duce totul, nici măcar nu puteam să-mi imaginez. A fost un impuls care a venit din ființa mea, nicidecum calculat. Nici nu știam în ce mă bag. Dar am simțit că lucrurile nu trebuie să fie lăsate așa și uite că le-am dus la bun sfârșit. Dar, atât, le-am dus la bun sfârșit și acum trebuie să mă întorc la lucrurile care mă fac fericită. Nu zic că nu mi-a plăcut, dar acolo a fost foarte multă muncă și foarte mult stres, deci n-a fost ușor, dar am bucuria că am dus totul la capăt. Pentru mine contează. Nu știu cât contează pentru alții, dar eu mă bucur că am putut să fac ceva, să dau o mână de ajutor, într-un moment critic, pentru breasla în care eu m-am dezvoltat, în care, uite, sunt de atâția ani de zile, în Bacău.
”Mă întorc acum înapoi, acasă, mă întorc la mine”
Laura Huiban: Cunoști ”mandala”, ca simbol și ritual. Cumva, după ce aduci ceva la desăvărșire, ”strici totul” și o iei de la zero, cu un nou proiect. Renunțarea la șefia UAP Bacău poate fi gândită ca un moment ”mandala” pentru viața ta. Ce nouă mandala vrei să construiești? Ce-ți dorești pentru tine acum?
Carmen Poenaru: În primul rînd, n-a fost o șefie, eu am fost orice altceva, numai șef n-am fost.
În al doilea rând, e-n firea mea de-a-ncepe permanent câte ceva nou, și-ntotdeauna termin ce-am început. De asta, să nu te mire că am început o chestie aici și mi-am terminat treaba și-am plecat. A fost un experiment, pe care l-am dus la bun final. Gata, s-a terminat. Acum am treabă cu această nouă expoziție.
Eu vreau să construiesc acum mandala care mă face pe mine fericită, adică să fac numai lucruri care-mi aduc bucurie. Până acum, am fost plecată, vreo opt ani de zile, mă întorc acum înapoi acasă, mă întorc la mine, în sufletul meu, la lucruri care-mi fac plăcere, la liniștea mea, de care chiar am nevoie. Bine că s-a terminat, bine că e bine. Ce-mi doresc eu acum? Îmi doresc tot timpul pentru mine, îmi doresc ca toată energia mea creativă să fie pusă numai în lucruri frumoase, lucruri pe care să le fac cu dragoste, cu tot sufletul, cu răbdare. Vreau să mă întorc la lucrurile care-mi plac: să călătoresc, să văd lumea, să citesc mai mult, să ascult muzică, să-ntâlnesc oameni noi, să merg în tabere. Și timpul să-mi aparțină numai și numai mie, 24 din 24. Am atâtea lucruri de făcut, sunt atâtea lucruri frumoase în jurul tău, încât nici măcar timpul nu-ți ajunge.
Eu a trebuit să lucrez triplu în acești opt ani, ca să-mi pot duce cariera mai departe. Ca să-mi pot face expozițiile, a trebuit să stau nopțile în atelier, a trebuit să trec pe ultimele resurse de energie, ca să-mi duc la capăt proiectele. Sunt un un om care participă în bienale, în trienale. Niciodată nu mi-am neglijat munca, n-am uitat că sunt artist, dar pentru asta a trebuit să trec pe resursele de rezervă. Eu, acum, nu fac decât să mă încarc, sunt obosită. De asta prefer să stau în atelier și, uite, de cinci zile lucrez la aceste haine, e ca un fel de meditație.
Nu știu ce fac în continuare. Simt un mare val de schimbare la mine. Anul ăsta eu încep o nouă viață. La mine, anul acesta este o schimbare totală de direcție, de casă, de sens. Timpul meu curge invers în clepsidră. Am devenit atât de conștientă de fiecare zi care trece. Și vreau să trăiesc frumos, vreau să nu-mi pară rău niciodată de nimic. Dumnezeu mi-a dat și-o viață inedită și o viață frumoasă, eu îi mulțumesc, pentru că am o viață cum foarte puțini oameni au: să călătoresc în lume, să trăiesc în diferite medii, să pot trăi din munca mea, din pictură, să nu trebuiască să mă duc la serviciu, să semnez condică, să n-am șef deasupra capului. Singurul meu șef e Dumnezeu. Atât.
Sunt cel mai liber om din lume, eu pictez pe orice meridian. Povestea cu Uniunea m-a legat de picior opt ani. Independența și libertatea mea sunt un lux pentru care am muncit și mi-l permit. Nu e o boală și nu e un handicap. Eu mă simt foarte bine cu mine. Eu nu mă plictisesc cu mine. Timpul pe care-l petrec cu mine este un răsfăț, este un dar pe care mi-l fac, mă-nțeleg foarte bine cu mine. Sunt un om de lume, sunt un om comunicativ, dar îmi place foarte mult și să stau cu mine, pentru că așa mă pot regăsi și cu fiecare lucru pe care-l încep mai găsesc o latură, de care habar n-aveam, descopăr foarte multe lucruri și sunt așa, un fel de carte, pe care eu o scriu, dar o și descopăr. Pentru că am fost pusă în atâtea situații de-a lungul timpului în viață – eu, cu mine, am fost permanent peste tot, am trăit la capătul pâmântului, în India, nouă ani de zile. Dacă eu mă simt bine cu mine undeva, acolo-i casa mea, indiferent unde este. Unde mi-e mie bine e casa mea, pentru că-s ca melcul.
Laura Huiban: În ce direcție crezi că trebuie să se îndrepte Filiala UAP Bacău, la nivel administrativ, cel puțin, în următorii ani?
Carmen Poenaru: În societatea în care trăim, totul trebuie să se miște altfel. E nevoie de exact ce fac cei tineri acum, accesează tot felul de bani, pentru tot felul de proiecte. Artiștii nu sunt numai artiști, ”eu, cu pensonul meu, și nu știu nimic”. Cei care încep acum să facă tot felul de evenimente pe proiecte știu deja ce înseamnă un deviz, știu ce-nseamnă un act economic. Trebuie crescută o echipă de genul acesta, pentru că nu mai putem face artă și evenimente pe banii personali. Or, nemaiavând datorii, putem aplica. Noi nici n-am putut aplica până acum, pentru că, având datorii către Fisc, nu puteai. Acum, este totul în echilibru perfect.
Urez mult succes noii conduceri și doresc ca această filială să fie una dintre cele mai prospere din țară, pentru că există un potențial enorm, atât uman, cât și material, care bine direcționat poate conduce la o creștere semnificativă, atât în plan cultural, cât și financiar.
Sursa foto: arhiva personală Carmen Poenaru