Pagina din Matei ne prezintă familia din Nazaret pe calea dureroasă a exilului. Iosif, Maria şi Isus trăiesc condiţia dramatică a refugiaţilor. Parcurg un drum care, în anumit sens, anticipează pe cel al Calvarului. Cărţile apocrife, cu povestirile lor legendare, încearcă să facă să înflorească acel drum cu multe episoade patetice şi miraculoase. Dar fantezia nu reuşeşte, în acest caz, să îndulcească realitatea care a trebuit să fie aspră, amară, dominată de nesiguranţă, de frică şi incertitudine.
Multe familii, astăzi, se pot recunoaşte în aceeaşi situaţie. Războaie, persecuţii politice, rasism, mizerie, foame, rup şi tulbură crud un număr mereu crescând de familii, ale căror membri sunt constrânşi să ducă o existenţă precară, ameninţată, umilită. În ţări îndepărtate, chiar şi când găsesc de lucru, nu află totdeauna o adevărată primire, omenie, respect, recunoaşterea demnităţii lor, preţuirea valorilor pe care ei le poartă. Şi foarte adesea trebuie să facă conturile cu ostilitate, prejudecăţi, suspiciuni, marginalizare. Visele se spulberă repede la suflul îngheţat al situaţiilor insuportabile, al atitudinilor meschine, al dificultăţilor de netrecut. Viitorul apare mereu mai nesigur.
Primirea este tema care stă la baza liturgiei de astăzi (primirea unui marginalizat şi care este considerat un străin; primirea celor în vârstă şi a celor slabi în ambientul familiar; primirea chemărilor de sus pentru un drum de eliberare de orice sclavie şi pentru salvarea valorilor ameninţate). Primirea, în fragmentul din scrisoarea către Coloseni (a doua lectură) se lărgeşte de la marginile familiei până la îmbrăţişarea unei perspective comunitare, ecleziale.
Cuvintele creştinului, dacă nu sunt cuvinte de caritate, nu sunt nici cuvinte creştine. Dacă mărturia pe care o dau cei credincioşi, în orice circumstanţă, nu este o mărturie de iubire, de respect, de blândeţe, devine motiv de scandal. Şi nu este nici o cauză sfântă care să justifice pierderea simţului adevărului, chiar şi faţă de „duşmani” (care uneori sunt de-a dreptul fraţi în credinţă!). Un adevăr care nu este însoţit de iubire, şi nu este susţinută cu armele iubirii, nu mai este un adevăr creştin, nu are nimic comun cu evanghelia. Dacă moare iubirea, moare împreună cu ea şi adevărul.
„Dacă nu sunt cuvinte de caritate, nu sunt nici cuvinte creştine.”
Pr. Richardo-Dominic Baciu, Biserica Romano-Catolică „Sfântul Nicolae” Bacău
