* in Bucovina se ajunge cu unul dintre cele mai vechi trenuri care mai circula in tara * sistemul de cai ferate se degradeaza permanent, cu toate ca, pe ici, pe colo, se incearca resuscitarea lui
Hulit, cazut in digratie, lasat in paragina si totusi inca apreciat de mult lume. Asa se poate vorbi in anul 2016 despre trenul românesc si sistemul de cai ferate. Fara sa spunem vorbe mari, trenul a fost cândva una dintre revolutiile care au accelerat dezvoltarea omenirii. Acum, insa, pe cât de pitoresc si riguros exploatat este in lumea civilizata (vezi Japonia, Occident etc.), pe atât de jalnic se zbate in saracie in România.
Gara din Bacau este o dovada buna in acest sens, iar cine nu a mai calcat de mult pe acolo gaseste peronul spart, cismele demolate cu furie, pasajul subteran inutilizabil, din bezna caruia razbate duhoare de urina si fecale, holul mare mizer si friguros, cu nelipsitii oameni ai strazii din cladirea recent modernizata a statiei CFR. Si nici urma de toaleta publica, fiindca doar de aceea exista pasaj subteran.
Viteza medie: 49 km/ora
Trenurile in sine au inceput totusi sa arate acceptabil si sa fie confortabile. Cu o precizare: una este sa circuli spre Bucuresti, ruta pe care vagoanele chiar arata bine si una este sa circuli spre Bucovina, ceea ce inseamna o calatorie inapoi in timp. Sau, in cel mai bun caz, o incremenire in timp.
In trenul spre Bucuresti (de obicei tren „rapid”, care realizeaza o medie de viteza de 58 km/ora!) parca si lumea e mai spilcuita, sunt fotolii confortabile, prize de alimentat tehnologia la purtator si parca ceva mai putine papornite de rafie. In schimb, in directia opusa, se inmultesc trenurile personal, cu oprire prin toate statiile (medie de viteza: 49 km/ora), din care urca navetisti, fie ca e ora 5 dimineata, fie ca e 6 seara. Opririle lor: in special la Pascani si la Suceava, unde mai functioneaza ceva industrie. Oameni in general tacuti, cu papornita in care au borcanul cu tocanita sau fasole batuta, discuta rar si in general despre preocuparile de gospodarie rurala. Se citeste oboseala pe ei, fiindca iti dai seama ca se impart zilnic intre cele 10-12 ore de serviciu si treburile casnice, deloc usoare.
Brânza si picioare
Calatoria cu acceleratul spre nord e si ea plina de surprize. La ora 3 dimineata astepti trenul de Vatra Dornei, in eurogara bacauana aproape goala, populata cu putini aurolaci si putini calatori, în proportii egale. Trenul arata bine, compartimente curate, fotolii confortabile, dar e greu sa gasesti un loc, fiindca aproape toti dorm tolaniti pe câte doua-trei locuri. Gasesc un compartiment unde se afla un cuplu la vreo 55 de ani. Locurile de bagaje le-au ocupat în totalitate cu tot felul de papornite, asa ca las bagajul meu pe culoar.
Doamna motaie cu picioarele întinse pe fotoliul din fata. Desculta. Ciorapul ei fin e rupt în dreptul degetului mare. Domnul sforaie usurel. Ea are miscurici si se muta des de pe un fotoliu pe altul. În compartiment miroase a picioare. Ca la un semn, pe la Pascani se trezesc brusc, scot dintr-o sacosa ceva de mâncare si înfuleca. Mi-e jena sa ma uit ce manânca, dar miroase tare a brânza. Mirosul de picioare este anihilat.
Ruine
La Suceava, exista doua gari superbe: Burdujeni (Suceava) si Itcani (Suceava Nord). Prima a fost renovata cu mare greutate, dupa ce s-au gasit si acolo niste hoti sus-pusi care sa cumpere becuri la pret de masini de lux. Acum arata ca o bijuterie si e mai mereu aglomerata, fiindca acolo se innoada câteva rute importante, spre Vatra Dornei si mai departe, in Transilvania, spre Bucuresti, Botosani sau spre Ucraina. Doi kilometri mai departe e gara Itcani, o alta bijuterie arhitectonica, aflata de multi ani in refacere. Pe vremea Imperiului Austro-Ungar, Burdujeni era gara românilor, iar Itcani era gara de peste granita, a Imperiului.
Din pacate, a fost desfiintat traficul feroviar pe relatia Suceava-Radauti-Putna, din motive de neeficienta cauzata de concurenta microbuzelor. Acum aproape zece ani, de la Suceava la Putna circula un tren de placere, un tren de epoca, locomotiva cu aburi, confort sporit, catifea, pateuri, sampanie, chelneri, etc. N-a mai ramas nimic, decât tristetea unei gari precum Radautiul, monument istoric.
La drum cu Malaxa
De la Suceava inspre granita cu Ucraina, cu ultima statie la Dornesti (11 km inainte de frontiera), mai circula acum, in afara de trenurile internationale, un automotor. Iar acesta este cu adevarat vehiculul de calatorie in timp. Vine tocmai din anii interbelici, de la industriasul Malaxa. Vagonul cu motor are doua posturi pentru mecanic, unul în fata, unul în spate, iar mecanicul se muta de colo-colo în functie de directia în care merge.
În rest, sunt vreo 50 de locuri pe scaune. Scaune tari, din plastic, sa simti os pe os. Vagonul porneste cu zgomot de tractor si se zdruncina periculos. Are suspensii rigide, din foi metalice, ca la vagoanele de marfa, care insa nu ajuta confortul, fiindca orice schimbare de macaz o simti din plin în stomac si în crestetul capului. Lume colorata, câtiva navetisti cu glumele lor de santier, babe aproape îngropate între tot felul de bagaje pestrite si vreo doi domni mai cu staif. Plus un controlor absolut plictisit.
Comoara din butoaiele Milisautiului
Asa ajungi in micuta gara Milisauti, ridicata si aceasta pe vremea Imperiului. Pai ce sa faci la Milisauti? De exemplu, sa te minunezi de frumusetea localitatii, care este vestita in toata tara pentru muraturile pe care le pun gospodarii de aici. Nu se poate sa treci pe sosea si sa nu remarci cât de mândre sunt gospodariile. Pe la portile unora stau parcate masini faine, prin garajele altora se adapostesc si tirurile care duc butoaiele cu muraturi prin toate colturile tarii, utilaje agricole si multe altele ce denota bunastare.
Toate acestea sunt rodul muncii bucovinenilor de aici si a comorii pe care o exploateaza constiincios. Satul intreg este o mare expozitie cu vânzare, de muraturi si alte bunataturi, aranjate in borcane multicolore, pe rafturi scoase la porti. Soferii opresc, isi cumpara cele dorite – castraveti, conopida, gogonele, ardei umpluti cu varza tocata, sfecla rosie murata – iar cei carora le-a placut ce au gasit, cu siguranta au devenit clienti fideli.
Iar daca poftele va dau târcoale, puteti gasi o mostra din toata aceasta poveste chiar in Piata Centrala din Bacau, unde un milisaucean sadea are câteva butoaie cu muraturi. Despre el am mai scris, dar merita din plin sa mai revenim, ca de exemple de gospodari cam ducem lipsa.
