Există şi ghinionişti fericiţi

Ghinionul, cred, este un apendice al destinului. Uneori, acest „apendice” este hotărâtor, din păcate, pentru fiinţarea noastră. Glumind amar, desigur, chiar ruşii, la vremea când liderii lor mai credeau în biruinţa comunismului, spuneau că rusul cel mai ghinionist este Yuri Gagarin: a făcut de 17 ori turul Pământului şi a căzut tot în U.R.S.S…

Cristofor Columb a făcut patru expediţii în America de Nord, la sfârşitul secolului al XV-lea, dar el considera că a ajuns în Asia. Pe de o parte, a realizat cea mai mare descoperire geografică, pe de altă parte, ghinion, nu a aflat niciodată acest lucru, continentul fiind numit ulterior, de cartograful german Martin Waldseemüller, după Amerigo Vespucci, primul care anunţă lumii descoperirea Americii. Isabella, regina Castiliei, îi promisese lui Columb că-l va numi stăpân al pământurilor descoperite. El a fost însă adus înapoi, în Spania, în lanţuri. Imaginea celebrului explorator în lanţuri a provocat indignare. Guvernul a fost obligat să-l elibereze imediat. Cătuşele au fost scoase, dar, jignit profund, amiralul nu s-a despărţit de cătuşe până la sfârşitul vieţii, în 1506, şi a dorit ca acestea să-i fie puse în sicriu.

David Danbor Buick avea, încă de tânăr, o abilitate remarcabilă de inventator. A fost onorat cu foarte multe brevete. Ar fi putut deveni multimilionar, dar a avut ideea de a vinde afacerea cu instalaţii sanitare pe 100.000 dolari şi de a se dedica fabricării motoarelor cu ardere internă şi construirii de automobile. Proiectul automobilului a fost bun, dar, lipsit de experienţă în afaceri, Buick nu l-a putut folosi. Partenerul său, Whiting, a realizat o fuziune cu fondatorul firmei General Motors, William Durant. În 1929, uitat de toţi şi sărac, David Buick a murit, bolnav de cancer, iar maşinile care poartă numele său au fost vândute în milioane de exemplare. După moarte, ghinionistul David Buick a fost jefuit din nou, emblema familiei sale fiind folosită ca emblemă a fabricii.

De Antonio Salieri vă mai amintiţi? Lumea îl cunoaşte astăzi ca pe un compozitor mediocru, care a otrăvit, din invidie, un geniu, pe Mozart. Avocaţii şi psihiatrii au creat chiar termenul de „sindromul Salieri” – o infracţiune comisă pe motive de invidie profesională. De fapt, Antonio Salieri a fost dirijor al companiei de operă italiană din Viena şi unul dintre fondatorii Conservatorului din Viena. Printre elevii săi se numără Beethoven, Schubert şi Liszt. Contemporanii au susţinut că Salieri era un om bun. Cu puţin timp înainte de a muri, el a suferit o tulburare mentală şi, într-unul dintre atacuri, a susţinut că l-a otrăvit pe Mozart. Când i-a revenit conştiinţa, Salieri a aflat de „mărturisirea” sa, s-a speriat foarte tare şi a negat cele spuse. La procesul din Milano, apărarea i-a dovedit nevinovăţia. Până la moarte, în rarele momente de luciditate, Salieri spunea: „Recunosc tot ce vreţi, dar nu l-am ucis pe Mozart”. Ghinion: în istorie, acest om de treabă a rămas ca un ratat invidios.

Francezul Bernard Asher (n.1951) a nimerit în Cartea Recordurilor ca fiind persoana cea mai ghinionistă din lume. În numai optsprezece luni, el a căzut şi şi-a rupt şoldul, ceva mai târziu a căzut de pe bicicletă şi şi-a spart capul, apoi şi-a rupt mâinile şi picioarele, a căzut de câteva ori sub roţile maşinilor. La 53 de ani, avusese 160 de accidente. În doar o lună, casa i-a fost lovită de fulger, un calorifer s-a spart, provocând o inundaţie, peste maşina pe care o conducea i-au căzut mai multe butelii de gaz, de pe un camion. Abia reparată, maşina i-a fost lovită de un şofer beat. Colac peste pupeze, un vagabond s-a sinucis în pivniţa casei sale. Asher a scris o autobiografie „Mr. Accident”, unde susţine că nu se consideră un om nefericit…

Sisif a avut ghinionul să-i sfideze chiar pe…zei. Aceştia l-au osândit ca să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria greutate. Ei au considerat că pentru Sisif nu există pedeapsă mai crâncenă decât munca zadarnică şi fără speranţă. Unii cred (vezi, de pildă, http://oracoolblog.wordpress.com) – că Sisif este ratatul etern. Noi credem, însă, împreună cu Albert Camus, că Sisif nu este un ratat. Zice Camus: „Lupta însăşi către înălţimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit!” Fericirea lui este zămislită din sfidarea pe care, conştient, le-o aruncă etern celor care l-au pedepsit. Deşi este conştient că prin truda lui nu va urca nicidată uriaşul bolovan pe pisc, el reia mereu lucrul său…Cei care credeau că el va fi înfrânt de această trudă absurdă s-au înşelat. Cu Sisif înţelegem că există şi ghinionişti fericiţi…