Motto: ,,Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înţeles” (Mircea Eliade)                                 

Exilul interior: singura șansă a celui care bate la toate porțile, dar nu i se deschide decât poarta sa?

   Profesorul Marius Manta, criticul literar care citește admirabil în zările conștiinței, m-a provocat să schițez un portret al exilului interior. I-am răspuns, sedus de acest univers al  singurătății singurătăților,  mai ales prin  multe… întrebări, prin zvârcolirea unor incertitudini…

Fragment dintr-un posibil roman pentru care caut forcepsul potrivit:

,, – Simt un miros agresiv: un miros de frică! Pe tine nu te curtează ticălosul ăsta?

–   Interesant. Mi-ai putea spune cam ce textură olfactivă are?

–   Cum să-ți explic?… Are o duhoare de exil; un exil special: interior… Crede-mă: uneori îi simt și gustul!

–   Te-ai rătăcit în universul senzațiilor. Le încurci… De când are mirosul și gust?

–   Nu înțelegi! Este atât de nemernic, încât, câteodată, îl și aud!

–   Nu cumva ești prizonierul unui tip nou de ipohondrie?

–   Dacă asta numești tu ipohondrie, atunci întreaga specie umană, în splendida sa destrămare, este ipohondră”…

Exilul este vraiștea cea mare a sufletului nostru. Vraiște generată cinic de destrămarea relațiilor interumane, pedeapsă prin care o persoană este obligată să-și părăsească vatra existențială, somată imperativ cu interdicția de a mai reveni,  exilul vizează uneori grupuri mari de persoane, comunități. Exilul te văduvește de fundamentele fiinţării, te obligă să-ți reconstruiești reperele, să-ți încropești un alt univers al supraviețuirii, să găsești în tine noi surse de oxigenare a idealurilor, să te adaptezi la infernul migrator în care ai fost aruncat. Hăituire a esenței umane, a tezaurului propriu de credințe și tradiții, te îndeamnă să privești societatea și ca pe o junglă care, în comparație cu jungla animalelor inocente,  este  pustiul celei mai atroce agresivități,  cere să-i postezi pe blazon acel homo homini lupus… Poate că Dante a surprins cel mai fericit această vraiște:

,,Vei lăsa în urmă tot ceea iubești

mai mult; aceasta e acea săgeată

pe care arcul exilului o trage mai întâi.

Tu vei afla cât de sărat este gustul

pâinii unui străin și cât de greu este

să urci și să cobori scara altora”

(Paradiso, XVII: 55-60).

Când te apropii de drama lui Ovidiu sau de cea a lui Du Fu, excepționalul poet chinez din  perioada Dinastiei Tang, atunci când îl privești pe Napoleon, exilat pe insula Sfânta Elena, în tabloul pictorului Franz Josef Sandmann, sau  când îți faci timp să stai la o voroavă de taină cu tristețile din  Prima noapte în exil,  tablou care face parte dintr-o celebră serie de picturi care ilustrează Ramayana, înțelegând și drama prințului Rama, exilat din regatul tatălui său,  pricepi și mai mult câtă otravă aruncă în suflete exilul.

În dreptul roman, exsilium  viza atât exilul voluntar, cât și exilul ca alternativă la pedeapsa cu moartea, era privit ca părăsire impusă sau voluntară a locului în care aveai rădăcinile, motivele fiind politice, religioase sau economice. Se realiza distincția între exilul intern (stabilirea unui domiciliu forțat în interiorul țării) și exilul extern, deportarea în afara țării de baștină.  Formele exilului intern au fost îndelung… perfecționate. Într-o țară în care democrația antică era un râvnit exemplu, Grecia,  în timpul regimului Metaxas (1936–1941), când închisorile erau suprapopulate, exilul intern a fost stabilit în lagărele aflate în peste o sută de insule mici și sterpe, unde ostracizații trebuiau să-și construiască singuri adăposturi, să-și procure în aceleași condiții hrana. Grecii, cândva purtătorii de stindard ai civilizației, au transformat insula Makronisos, între 1947 și 1955, într-o tabără… model a juntei de tristă amintire. Insula nelocuită Gyaros a fost populată cu 20 000 de exilați, devenind un ,,Dachau al Mediteranei”, un Gulag grecesc. Infernul Gyaros a fost închis în noiembrie 1968, în urma îndelungatelor proteste internaționale. Firește, lagărele naziste,  ca  iad multiplicat al exilului extern, și sinistrul  Gulag siberian sunt ororile cele mai cunoscute, dar nu  putem uita nici de lagărele de concentrare din țările colonizate sau latino-americane, pentru unele dintre populațiile locale răzvrătite și învinse, mai ales  în  Congo, Africa de Sud, India, Amazonia. Lagărele exilului intern cambodgian, unde au murit aproape două milioane de oameni, au fost alte orori gestionate de avortoni ai umanității.  Infernul exilului, intern și extern, a pârjolit o mare parte din lume…

Îmi sugerați să definesc exilul interior. Grea misie! Definitul este atât de complex, încât definitorul, în ambiția sa de a spune ceva despre el trăiește  experiența  unei mari timidități.  Privesc și către procedurile clasice  de definire – definiția ostensivă, enumerativă sau prin simplă sinonimie, definițiile operaționale, genetice, recursive (inductive) sau prin gen proxim și diferență specifică – și constat că n-aș putea să stabilesc între definit și definitor o relație care să exprime adevărul. Mă salvează, cumva Nietzsche, cel care, întrebându-se ce este adevărul, spune (citez din memorie) că este o serie mobilă de metafore, metonimii și antropomorfisme. Pe scurt, o sumă de relații umane care au fost intensificate, transferate și înfrumusețate poetic și retoric și care, după o utilizare îndelungată, par unor oameni ca fiind canonice, obligatorii. Adevărurile sunt iluzii pe care le-am uitat că sunt iluzii, sunt metafore care s-au epuizat. Au fost epuizate de forța senzuală, au devenit monede care și-au pierdut relieful. Este cam neortodoxă scuza mea, dar…

Mă apropii, timid și fugar,  mai întâi de Albert Camus, cel despre care cred că  surprinde grozav starea  de exil interior.  În ,,Întoarcere la Tipasa”, el spune că timpul exilului înseamnă ,,timpul vieţii uscate, al sufletelor moarte”, că  a nu fi iubit înseamnă doar un nenoroc; a nu iubi nimic înseamnă nefericire. A nu fi iubit și a nu putea iubi sunt cauze esențiale ale exilului interior. Dostoievski, pe care Camus îl adora, spusese că ,,iadul este durerea de a nu mai putea iubi”… ,,Exilul și împărăția” depune o mărturie de excepție pentru exilul interior, dar cred că întreaga operă camusiană este centrată pe problematica acestui gen de exil. Camus conștientizează acut consecințele alienării, divorțul funciar dintre Om și Lume. Vom regăsi și la scriitori precum T.S. Eliot sau W.H. Auden, sub raport strict literar, această atitudine. Din Carnetele sale aflăm și sursa din care exilul interior își trage sevele: ,,A gândi înseamnă să pleci de la dezacordul fundamental care separă omul de existența sa, pentru a găsi un teren de înțelegere (s. n., I. F.) potrivit nostalgiei sale, un univers încorsetat în rațiuni și luminat de analogii care permit a rezolva divorțul insuportabil. Filosoful își are personajele, simbolurile și acțiunea sa secretă” (apud Ion Vinter, ,,Albert Camus sau tragicul exilului”, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 27). Terenul de înțelegere este, negreșit, universul exilului interior. Pentru Camus, existența              (ex-sistere) înseamnă, mai ales, a fi în afară de, are sensul unei separări, al unei rupturi fundamentale, al unui exil, al unei alienări profunde, al unui divorț dintre om și o parte a vieții sale.