Motto: ,,Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înţeles” (Mircea Eliade)
Exilul interior: singura șansă a celui care bate la toate porțile, dar nu i se deschide decât poarta sa?
Profesorul Marius Manta, criticul literar care citește admirabil în zările conștiinței, m-a provocat să schițez un portret al exilului interior. I-am răspuns, sedus de acest univers al singurătății singurătăților, mai ales prin multe… întrebări, prin zvârcolirea unor incertitudini…
,,Exilul și împărăția”, această antologie camusiană a alienării, constituită din șase povestiri, oferă portrete ale exilului interior, dramatice încercări ale insului de a-și găsi un regat interior în care să renască. Dacă-l privim pe dʼArrast, de pildă, fie și numai câteva clipe, descoperim un asemenea destin: ,,Lângă el veni bătrâna, apoi fata nopții, dar nimeni nu-l privea pe dʼArrast. Se ghemuiseră în jurul pietrei, tăcuți. Numai vuietul fluviului urca până la el, prin aerul apăsător. Din colțul lui întunecos, dʼArrast asculta, fără să vadă pe nimeni, și zgomotul apelor îl umplea de o fericire năvalnică. Stătea cu ochii închiși, salutând, plin de bucurie, propria-i forță, salutând, încă o dată, viața care începea din nou” (Albert Camus, ,,Exilul și împărăția”, în ,,Străinul…”, București, Editura RAO, 2001, p. 528), prin această retragere în imperiul zămislirilor sale ideatice. Am subliniat în text simptomele ivirii zorilor exilului interior…
Există o agresiune eternă, multiplă, care generează starea de exil interior: carantina, izolarea totală a comunității/ insului de exterior, interdicția de intrare și ieșire din oraș (ca în ,,Ciuma”) etc. Spiritele care resimt acut înstrăinarea și exilul din existența reală ajung să aibă o psihologie de ostatici și se refugiază în compensatorul exil interior. Acest refugiu este o revoltă care caută să fabrice ,,un univers înlocuitor”. ,,Revolta, din acest punct de vedere, este făcătoare de univers”, zice Camus. Apar gândurile revoltate, retorica într-un univers închis, sau, cum ar spune tot autorul ,,Mitului lui Sisif”, retorica meterezelor la Lucrețiu, culmile singuratice ale lui Nietzsche, mănăstirile şi castelele ferecate ale lui Sade, parapetele lui Rimbaud sau insula sau stânca romantică, oceanul primordial al lui Lautréamont. Apar acele ,,lumi închise” asupra cărora ,,omul poate, în sfârșit, ,,să domnească și să cunoască”, întrucât nu simte ruptura dintre el și aceste zămisliri. În ,,Omul revoltat”, amintind despre ,,acea lume imaginară […] creată prin corectarea celei reale”, Camus broda pe tema exilului interior, refugiul în care insul își fabrică un destin pe măsura dorințelor sale. Mereu a nuanțat pe seama acestui gen de exil; chiar și în Discursul susținut la decernarea Premiului Nobel (1957), când amintea despre faptul că artistul visează să trăiască într-o lume în care, ,,după cum a spus Nietzsche, nu va mai domni judecătorul, ci creatorul, fie el muncitor sau intelectual”, o lume în care ,,toate armatele tiraniei […] nu-l vor putea desprinde de singurătate, mai ales dacă el dorește acest lucru. Dar tăcerea unui prizonier necunoscut, abandonat umilințelor la celălalt capăt al lumii, este de ajuns să scoată scriitorul din acest exil”, căci creatorul nu trebuie să ,,uite de această tăcere” [a exilului; n. n., I. F.], el ,,trebuie să o facă să aibă ecou prin intermediul artei”. Cuvinte cheie pentru universul exilului interior, am spune: singurătate, tăcere, prizonier necunoscut… Este de remarcat și faptul că exilul interior, deși generează o psihologie de ostatic, nu exclude posibilitatea evadării creatorului, măcar din când în când, pentru a da cu bobârnacul lumii reale. Camus ne trimite către exilul interior și pe… coridorul vechi, bătătorit, al singurătății. În Biblie, citim: ,,Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Geneza, 2:18). Dar cât de mult s-a îndepărtat omul de rosturile Facerii...
Alerg, întâmplător, prin… literatură… În „Muştele” (Jean-Paul Sartre, „Teatru”, București, Editura RAO, 2004), Oreste, personajul principal, săvârşeşte conştient crima, fără remuşcări, dar n-o face pentru a urmări un interes personal, ocuparea tronului, ci omoară în numele „cetăţii”. Oreste vrea să săvârşească un act care îi va da dreptul să trăiască printre oameni, ar vrea să pună stăpânire pe amintirile şi speranţele oamenilor, pe o crimă a lor pentru a umple golul din inima lui, pentru că este străin şi de propriul suflet: „Şi sufletul meu, ce minunată absenţă e!” (op. cit., p. 21). Singurătatea lui Oreste pare a fi evadată dintr-o doctrină existenţialistă fără cusur: „Nu mă aşteaptă nimeni. Umblu din oraş în oraş, străin celorlalţi şi mie însumi, şi în urma mea oraşele se închid ca o apă stătătoare” (ibid., p. 49)… „Vrea să ne despartă, înalţă în jurul nostru zidul singurătăţii” (ibid., p. 72)… „M-am simţit singur […], asemenea cuiva care şi-a pierdut umbra” (ibid., p. 79)… „Sunt cu desăvârşire singur” (ibid., p. 82), „străin mie însumi” (ibid., p. 80)… Oreste, asediat de singurătăți, se află, desigur, într-un exil. Nu este însă un exil oficial, stabilit de autorități. Este un exil intern generat de propria-i conștiință. Pe acest traseu a ajuns ostatic al exilului interior, unul în care ar vrea să fie ,,un rege fără de ţară şi fără supuşi” (ibid., p. 85).
Marea singurătate – o singurătate colectivă – este un leit-motiv și în capodopera lui Gabriel García Márquez, „Un veac de singurătate” (Iași, Editura Moldova, 1992). Singurătatea poate fi percepută aici din două perspective: ca privilegiu, atunci când este convertită în înţelepciune sau abilitate (poate doar în cazul Ursulei, care uitase ea însăşi că este oarbă), ca dezumanizare, întrucât este, după cum apreciază Márquez, „opusul solidarităţii”. Dacă esenţa cărţii este negativul solidarității, sensul ei ultim ar putea fi că aceşti oameni au întemeiat lumea, iar cu moartea lor dictează moartea acestei lumii în care le-a plăcut să trăiască. Patimile noi ale unor oameni tineri care trăiesc într-o lume de curând ivită exclud remediul singurătății, remediu fără de care nicio comunitate nu poate supravieţui. Agresivitatea singurătăţii este aici resimţită chiar şi la nivelul lucrurilor. În mitica localitate Macondo, „lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă un nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le araţi cu degetul” (op. cit., p. 7). A nu fi denumit, chiar lucru fiind, înseamnă să fii captiv în singurătatea singurătăţii. În acest univers, oamenii, loviţi de boala insomniei, sunt lipsiţi până şi de vise: „Acei care voiau să doarmă, nu pentru că ar fi obosiţi, ci de dorul viselor, recurseră la tot felul de metode istovitoare” (ibid., p. 48). Ei sunt părăsiţi şi de memorie, motiv pentru care trăiesc într-un univers absurd în care „fiecare obiect era însemnat cu numele său”. În această lume în care ţiuie singurătăţile, Macondo, va fi sărbătorită „redobândirea amintirilor”. Personajele au înscrise în gene blestemul fatalităţii singurătăţii. Aurelio, de pildă, este „însemnat de la începutul lumii şi pentru totdeauna de pecetea singurătăţii” (ibid., p. 362). Singurătatea ca destin… Ce-avem aici? Un veritabil exil al exilului. Jefuiți până și de vise, de amintiri, de bucuriile realului, locuitorii din Macondo devin prizonierii exilului interior.
