Din când în când – nu-i așa? – simțiți nevoia de a-mi reaminti că m-ați provocat să definesc exilul interior… Chiar, mă întreb din nou, cum ar putea fi definit?… Deșertul în care Dumnezeu îți îngăduie să amenajezi un Eden și diavolul te înghesuie/ finanțează ca să construiești un iad?… O zonă minată cu dezamăgiri, așteptări, tăceri, strigăt și singurătăți optimiste?… Ca o regăsire a Sinelui (excedat de ceea ce i se întâmplă) într-un univers particular?… Ca o retragere din zgomotul lumii, ca suspendare temporară/ parțială a contactului cu viața reală?… O strategie eminesciană: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă”?… Un univers de rezervă creat din încercarea de a te retrage din fața agresiunii celuilalt?… O retragere fără torțe într-o lume în care speri să (re)găsești, în sfârșit, kantian, legea morală în tine și cerul înstelat deasupra ta?… O aventură spirituală în care distanța mentală dintre realitate și ficțiune crește enorm?… Efectul unei cumplite singurătăți care te invită într-un fel de a doua familie, mai ospitalieră, într-un trib care te ascultă?… Evadarea dintr-o lume în care ești împricinatul ei de serviciu?… Singura șansă a celui care bate la toate porțile, dar nu i se deschide decât poarta sa?… O suspendare temporară a mizeriei realului, o despărțire temporară care vrea să zămislească proiectul salubrizării acestei mizerii?… Refugiul într-o necunoscută cetate a Speranței?…
Exilul interior înseamnă singurătate dramatică, o singurătate a singurătăților. Pastișându-l pe Dostoievski, exilul interior este duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu, ești tu, suntem noi toți. Alte spirite mă îndeamnă să zăresc noi orizonturi… ,,Ieșirea din a exista şi intrarea în a fi”? (Vintilă Horia). ,,O combinație între traumă și privilegiu” (Norman Manea). ,,Exilul interior e mai sever și, adesea, mai lung decât exilul propriu-zis” (Constantin Călin). Emil Cioran m-a întrebat: ,,Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”… Mircea Eliade mi-a spus că fiecare exilat e un Ulise în drum spre Itaca și orice existență reală reproduce Odiseea, e drumul spre Itaca, spre Centru. Ioan Petru Culianu poetiza și îmi șoptea că exilatul este un erou de basme, acel orfan care se relevă fragil, dar în același timp infinit de puternic. Să tot cugeți la câteva definiții tulburătoare ale exilului interior, pornind de aici, nu?…
Într-un interviu memorabil din 2014 (,,Tot ce am scris a fost un jurnal de vise”), acordat acum câțiva ani prietenului meu Gheorghe Bălțătescu, un alt mare prieten al sufletului meu, Ovidiu Genaru – cel care ,,aparține, alături de Emil Brumaru și Petre Stoica, unei triplete de aur a lirismului nostru contemporan” (Gheorghe Grigurcu) 2009), ,,unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani și chiar postbelici” (Adrian Jicu) –, glosa seducător (și) pe tema exilului:
,, – Ai fost custodele, directorul Casei Memoriale «George Bacovia». Ai intrat, îmi spuneai, ca o pedeapsă, ai ieșit. Ce a rămas după 10 ani?
– Au rămas nişte cărţi. A fost un exil extraordinar, a fost un deceniu de scris la Casa Bacovia. Acest exil a venit in urma unor eșecuri profesionale, unor momente dramatice din existența mea, nefiind membru de partid, am fost scos de la Revista Ateneu, trecut ca profesor, apoi la Universitate, cel mai vârstnic asistent din România, n-am mai încăput nici acolo. Am scris nişte cărţi «notabile», cum spune Manolescu, am scris teatru, am scris ,,Flori de câmp”, una dintre cărțile foarte frumoase, de luat în seamă. Acolo am scos și o carte bibliofilă, «Stanțe burgheze», o carte spectacol, care a intrat în cele mai importante biblioteci, cu ilustrații de Bacovia, cu manuscrise bacoviene”.
Pe vremea când Poezia îmi eram prietenă (acum îmi este amantă), n-am ocolit zona minată a exilului interior. Într-un poem din ,,Amanții absurdului” (Iași, Editura Junimea, 2022), de pildă, scriam:
,,nu vă atingeți de duminicile mele pustii
/singurătăți în care mă întâlnesc doar cu mine/
nu vă atingeți de luni de marți de miercuri
de joi și de vinerea mea
/singurătăți în care nu vă pot ocoli/
nu vă atingeți de ora patru spre dimineață
când repetă cocoșii simfonia luminii
pentru tine și întuneric
pentru portativele pe care zboară numai muzica păsărilor
care n-au intrat în istoria oficială a trilului
de ceasul din noapte când vreau ca trupul meu
să se cheme numai plecare
de hotarele zdrențuite dintre viață
și pulbere de nimic să nu vă atingeți
nici de clepsidra care-a uitat să mai macine timpul
de orologiul pus pe șotii
târându-mă spre-o altă copilărie
și să nu vă atingeți de măslinii lui van gogh din st. remy
/ați văzut ce umbră ne poartă cum răsare lumina din ei
ca dintr-un curcubeu hrănit cu pace de căpcăuni
cum se zvârcolește-n ei
răsucindu-se
frumusețea evadată din noi/
de zeii care-i dau
a sfidare
lui paul valéry doar primul vers
chinuindu-l să scrie pe-al doilea la fel de ceresc
de toate să nu vă atingeți dacă ne aduc puțină lumină”
(nu).
Atunci, când credeam că și Poezia este îndrăgostită de mine, prin acel ,,singurătăți în care mă întâlnesc doar cu mine” mi se pare că am schițat proiectul unei definiții pentru exilul interior. Mă apropii de finalul acestui răspuns oferit criticului literar Marius Manta și constat că n-am formulat, probabil, nicio definiție a exilului interior, așa cum v-ați fi așteptat. Am schițat, din metafore și comparații, mai ales, doar portrete mișcătoare, am sporit incertitudinile cu niște explozii de suflet, am aruncat niște semințe despre care habar n-am dacă vor încolți în vreo primăvară a deșertului mereu migrator al supraviețuirii. Nikos Kazantzakis credea în minuni: „I-am spus migdalului: Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu! Și migdalul a înflorit” (,,Raport către El Greco”). Eu n-am avut niciodată o relație specială cu minunile, dar, încă din adolescență, am sufletul lipit de Gisors, cel care-i spune lui May: ,,Pe drumul deznădejdii, draga mea, te întâlnești cu viața” (André Malraux, ,,Condiția umană”, București, Editura RAO, 2006, p. 377).
Ion Fercu
