Suntem, prin Evanghelia acestei zile, înaintea unui text scripturistic cu totul viu. Cum Viu ne este Domnul, Care Se lasă cuprins de cuvintele medicului sfânt narator, Luca (8,41-56). Și cum vie ni se cere a fi așezarea interioară, dar și purtarea, în înțelegerea faptului că doar căutând Viața, putem pune Învierea medicament fricilor noastre.
Duminica aceasta poartă numele unui tată: Iair. Mai mare al sinagogii. Bărbatul intrat în istoria mântuirii printr-o mare încercare: are o fiică de doisprezece ani, grav bolnavă. Smeritul propovăduitor al Legii vine în fața Domnului, spre a-I cere tămăduirea. Demersu-i pare a fi întrerupt, ex-abrupto, de o cumplită veste: „A murit fiica ta. Nu mai osteni pe Învăţătorul”. Pus în fața unei astfel de noutăți, rabinul Iair își iese din rigorismele functiei, și-și declară deschis disperarea. Căci, dinaintea unei astfel de încercări, orice ifose dispar, diluându-se în taina lacrimilor celor adevarate. Totul se arată a fi pierdut. Orizontul pare a se închide la căpătâiul celei plecate. Dincolo de asta, mulțimea prezentă nu mai poate vedea nimic… Dar, Domnul ceartă: „Nu plângeţi!”. El este Stăpânul vieții! Intră. O ia de mână. Vorbește. Și ne arată că morții noștri, iubiri și împliniri ale existenței, nu au murit, ci dorm, așteptându-L. Duhul se-ntoarce, iar copila cere de mâncare. Episodul sfârșește cu un tablou sugestiv. Părinții, lipsiți de reflexe și incapabili de a mai reacționa, primesc porunca de a nu spune nimic din ceea ce s-a întâmplat. Ciudat, nu? Atâta lume era prin preajmă. Și totuși, Domnul cere discreție. Pentru că mesajul pe care vrea să ni-l transmită e altul. Anume că nu sfârșitul vieții este important, cât Venirea Celui care ne învie. Iată medicamentul deplin, ce ne vindecă de toate disperările și angoasele. O agonie fără sens ne este viața, dacă nu sfârșește în Înviere. Semănăm cu oamenii din jurul lui Iair. Îl îmbulzim pe Hristos, ne atingem de El, Îl privim de la distanță, dar ne este greu să admitem că ne este Înviere.
Lecție adâncă și pentru noi, părinții! A-ți lăsa familia pradă singurătății, a nu fi purtător de rugăciune, de sprijin și de comunicare, nu-i lucru dumnezeiesc. Darul prin care Dumnezeu ne daruieste ceva din asemanarea cu Tatal Ceresc trebuie să ne responsabilizeaza enorm în raport cu orice altă funcție am ocupa în viață. Colind de izbăvire de moarte!
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
