Eutanasie cu dureri mari

Pare sa devina certitudine o temere ce bântuia de multa vreme printre instalatiile nefunctionale de la Rafo, precum un viscol taios de iarna: mândria economiei bacauane trece si cu al doilea picior de marginea prapastiei. Si asta, fara ca nici macar cei mai vestiti economisti si analisti sa poata explica pe deplin ce s-a intâmplat Onesti, cu toata industria aceea colosala. Fie ca a fost jefuita sistematic, fie ca a incaput pe mâna unor investitori care nu par sa fi pierdut nimic, nici macar daca au platit sute de milioane de dolari ca taxe si salarii, dar fara sa produca un strop de benzina de ani de ani de zile.

Cine ar mai fi crezut in bunele intentii exprimate de actualul patronat, atunci când conducta strategica de legatura intre rafinarie si Constanta a fost golita de zestrea de petrol, cea mai importanta comoara a societatii? Cine a mai crezut in aceleasi bune intentii atunci când au fost date la fier vechi locomotivele si vagoanele rafinariei?

Sau când s-a trecut la „defrisarea” multor instalatii? Sau când rusii au transformat in bani lichizi aproape tot ce se putea vinde? Patronii au anuntat periodic retehnologizarea, care nu mai aparea si in care cine sa mai creada? Politicienii s-au agitat caracteristic, fara rost, chipurile sa salveze rafinaria. In ei cine sa mai fi crezut?
Cine altcineva decât poate cei circa 400 de salariati care, in mod miraculos, au fost pastrati la lucru, adica la intretinerea instalatiilor sau taierea lor. Si care s-au agatat cu dintii de ultima speranta. Insa pare ca treaba se impute rau de tot. Dupa ce a taiat tevile tehnologice, patronul taie si teava cu bani.

In vecinatate, societatea Chimcomplex este singura supravietuitoare printre cadavrele atâtor altor societati care altadata au fost mândria Onestiului, locomotiva economiei judetului. Ce face diferenta intre viata si moarte pe platforma onesteana? Poate investitorii, angajatii, investitiile, interesele obscure. Si Dumnezeu cu mila.