Acum trei zile, Liviu Antonesei îmi comunica: „Iată, peste două zile, se fac 60 de ani când piesele lui Ionescu, «Cântăreața cheală » și «Lecția», se joacă fără întrerupere pe scena acestui teatru din Cartierul Latin. Mă pregăteam să împlinesc patru ani când a început această incredibilă aventură, iar la terminarea facultății se făcuseră deja aproape 20! Între timp, au avut loc aproape 18.500 de spectacole cu cele două piese, trupele s-au tot schimbat, iar un actor, acum în vârstă de 85 de ani, a jucat în circa 6000 de spectacole! Mai multe detalii în articolul aniversar de pe site-ul «franceinfo».”
I-am răspuns: „Formidabil! Despre partea asta de românism, ocupați fiind noi ba cu băsescismul, ba cu iliescienismul, dragnismul sau iohannismul, nu prea avem vreme de bună voroavă…” „Este un fenomen unic in istoria universala a teatrului!”, mi-a răspuns universitarul ieșean. „Este un miracol al spiritului”, am adăugat eu. „Fără îndoială”, a conchis Liviu Antonesei.
Théâtre de la Huchette, potrivit și RFI Romania, este un adevărat mit al scenei teatrale pariziene, un monument al patrimoniului francez cunoscut pe toate meridianele, prezent în toate ghidurile turistice. Are mai puțin de o sută de locuri, dar este doldora de istorie și, vorba lui Eugen Ionescu, „mai bine un autor mare într-un teatru mic, decât un autor mic într-un teatru mare”. Astăzi, gândurile dramaturgului despre menirea teatrului au parcă o semnificație și mai profundă:
„Se spune că arta nu are frontiere. Nici teatrul nu trebuie să aibă. Dincolo de divergenţe ideologice, caste, rase, naţionalisme, patrii naţionale, el trebuie să fie patria universală, locul de întâlnire al tuturor oamenilor ce împărtăşesc aceleaşi neliniști și speranțe revelate de imaginație, care nu e nici arbitrară, nici realistă, fiind chiar expresia identităţii noastre, a continuităţii noastre, a unităţii noastre” („Antidoturi”, Bucureşti, Editura Humanitas,1993, p. 149).
De 60 de ani, pe scena acestui istoric teatru, replicile personajelor din „Cântăreața cheală” și „Lecția”, cochetând fermecător cu banalitatea contingentului în care locuiesc sensul tragic și absurdul existenței, culeg aplauze neîntrerupte… Să ascultăm doar câteva dintre acestea… „Nu pricep un lucru. De ce la rubrica stării civile, în ziar, se dă totdeauna vârsta morţilor, dar niciodată vârsta nou-născuţilor? E un non-sens” (…)
„De ce într-o zi minunea de a fi ia sfârşit, de ce înţelegem că este minune abia când pierim, de ce o întunecăm cu neghiobiile, cu duşmăniile, cu nădejdile stupide, de ce oamenii se caută unii pe alţii în noapte şi nu se regăsesc decât ca să nu se recunoască şi să se lovească, de ce ne agăţăm cu disperare de o semnificaţie inexistentă şi ce crimă trebuie să ispăşim pentru a putea trăi în acest vid?” (Vezi „Cântăreața cheală”, Editura Humanitas, București, 2014). „PROFESORUL: Cât fac unu şi cu unu? ELEVA: Unu şi cu unu fac doi. PROFESORUL, uimit de cunoștințele Elevei: Oh, dar e foarte bine. Am impresia că ați ajuns departe cu studiile dumneavoastră. Doctoratul total o să fie floare la ureche, domnişoară. ELEVA: Ce bucurie s-aud asta, mai ales c-o spuneţi dumneavoastră” (Vezi „Lecția”, în vol. Eugen Ionescu, „EU”, Editura Echinox, Cluj, 1990).
Împreună cu Eugen Ionescu, sfidând absurdul ființării, putem spera că până și visul unui zbor imposibil ar putea fi împlinit: „Dacă întindem brațele în lături, după ce devenim o cruce vie, brațele crucii se fac aripi.” („Eu”, Editura Echinox, pag. 40).
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
