La sfârşitul săptămânii trecute, toată sau aproape toată suflarea românească l-a sărbătorit pe Constantin Brâncuşi, de la cărei naştere s-au împlinit 145 de ani. S-au găsit şi idioţi care au ales să arunce cu noroi, am identificat şi indivizi care au scos în evidenţă doar păcatele omeneşti ale marelui artist. N-am consemnat însă nicio intenţie de a-l coborî de pe soclul vreunei statui, deoarece Brâncuşi nu a fost onorat decât cu câteva busturi sau statui, mici, amplasate prin diferite cartiere ale Capitalei.
Prin ziare şi reviste au fost publicate informaţii, scurte biografii, mărturii, întâmplări, un interviu (cred că singurul) cu autorul Coloanei Infinitului, reflecţii, vorbe rostite şi reţinute apoi publicate postum, pline de înţelepciune, în care se găsesc şi regăsesc crezul şi filosofia creatoare ale celui denumit pe drept cuvânt „părintele sculpturii moderne universale”, născut la Hobiţa, de a cărui memorie localnicii, dar şi instituţiile naţionale, par a se debarasa! N-am auzit de o şedinţă solemnă a Parlamentului dedicată sculptorului, ale cărui opere au îmbogăţit marile muzee ale lumii, numele lui fiind legat permanent de cel al ţării în care s-a născut. Nici în Aula Academiei Române nu am consemnat vreun eveniment legat de numele şi creaţia genialului Brâncuşi. Dar la Uniunea Artiştilor Plastici din România s-a deranjat cineva cu o frază sau un afiş? Nu-i timp şi nici gând sau inteligenţă.
„Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”, şi „Când o societatea nu mai cunoaşte, sau amestecă binele cu răul, ea se află deja pe povârnişul pierzaniei”, ne-a lăsat moştenire cel care a făcut piatra să cânte, pentru Umanitate.
