”Eu nici Miorița n-am semnat-o”

Sunt jurnalist, am cea mai frumoasă meserie din lume, scriam tot aici, în Deșteptarea, și tot la o aniversare editorială. Poate eram nedrept. Există o meserie la fel de frumoasă, la care eu și alți colegi am trecut după ce am ieșit din presă: cea de PR. Adică Public Relations, relații publice, și nu relații cu publicul, cum mai cred unii. Un PR este cel care se ocupă de imagine și comunicare pentru afaceri sau pentru oameni politici. Trebuie spus clar însă că, pentru a fi un PR bun, trebuie să fi fost întâi ziarist bun. Ca să ai o bază solidă în meserie, nu să o fi învățat la un curs pe Facebook.

La România liberă, unde am debutat ca ziarist în 1993, student fiind, scriam articolele cu pixul, pe foi A4. Șeful meu de secție, Eugen Șerbănescu (un mare ziarist român) îmi lua apoi foile, le citea, mai tăia un cuvânt, mai adăuga altul. Apoi i le dădea secretarului general de redacție, Bogdan Ficeac (un alt mare ziarist român), care scria cu stiloul, pe un colț al foii, rezoluția: pagina, locul în pagină și dimensiunea articolului ce urma să apară a doua zi. Intram apoi într-o sală mare, din Casa Presei Libere (fostă ”Scînteii”), unde era un zgomot ca la Formula 1. Zgomotul era făcut de mașini, într-adevăr, dar nu de curse, ci de scris. Eram la Dactilografiere. Așteptam cuminte să se elibereze o dactilografă, apoi îi dictam articolul meu scris la pix. Și un mic amănunt: în vremea aceea, în facultate (Litere, la Universitatea din București), îl aveam la Stilistică pe Cezar Tabarcea (un mare profesor).

În 1995 am ajuns aici, la Deșteptarea. Încă din prima zi, redactorul-șef, regretatul Ștefan Olteanu (ziarist de la care am învățat meserie), m-a dat în primire șefului Secției Învățământ-Cultură, Ștefan Radu (alt ziarist de la care am învățat meserie), și am primit un birou și o mașină de scris numai ale mele! Am fost trimis urgent ”pe teren”. Da, era vremea când documentarea se făcea chiar la fața locului! M-am întors apoi în redacție, am scris articolul la biroul meu și mașina mea de scris, iar pe 10 octombrie 1995 mi-a apărut pentru prima dată semnătura în Deșteptarea. Cred că atunci am început să iubesc meseria de ziarist. În acele vremuri grele, primul meu salariu a fost de 360.000 de lei, în condițiile în care un profesor debutant avea 120.000 de lei. Asta a fost doar o paranteză, ca să mă laud puțin, fiindcă nu acesta e subiectul. Prin 1997 au venit primele calculatoare în redacție, iar în scurt timp am descoperit și internetul. Începea marea schimbare.

Meserie am mai învățat de la Gheorghe Bălțătescu, de la regretații Nicoleta Bichescu și Mircea Lupu, iar cum se face un ziar, cum se construiește o pagină, cum trebuie să fie titlurile și pozele, dimensionarea și poziționarea articolelor în pagină, de la secretarul de redacție Viorel Roman. Când eram ”cap limpede”, adică trebuia să corectez tot ziarul, mai stăteam până la 2 noaptea să văd ziarul ieșind din tipografie. Toate astea mi-au folosit mai târziu, când am ajuns șeful Secției Economic, apoi al Secției Anchete-Investigații, și timp de doi ani, redactor-șef adjunct, unde am făcut o echipă excelentă alături de Nelu Broșteanu, tot redactor-șef adjunct, și de redactorul-șef Gheorghe Bălțătescu. Ziarul mergea bine, iar când tirajul scădea sub 10.000 de exemplare pe zi, făceam ședință ca să vedem de ce am avut vânzări ”catastrofale” de – să spunem – 9.820 ziare/zi. Astăzi, cred că tirajul cumulat al ziarelor naționale este de vreo 10.000 pe zi. Atunci, prin 2001 – 2002, salariul meu ajunsese la 7.000.000 de lei, iar al profesorului debutant la 1.700.000 de lei.

Între 2012 și 2014 am condus celălalt ziar important din județ, Ziarul de Bacău, ca redactor-șef. Ajutat de o echipă de jurnaliști de excepție, cu libertate totală din partea conducerii, am făcut o treabă foarte bună în acei ani, de care sunt mândru.

Cu toate aceste experiențe jurnalistice, în 2018 am scos prima revistă națională de agricultură ecologică din România, EcoAgricultura românească. Experiența de la Deșteptarea, de la ”cap limpede” la statul noaptea prin tipografie m-a ajutat în cel mai înalt grad.

Mijloacele tehnice în presă s-au schimbat extraordinar de mult față de 1993, anul debutului meu. Ziarul ieșit din tipografie a fost înlocuit de ziarul citit pe telefon. Pixul și foaia A4 au dispărut. Nu sunt dintre aceia care zic că, vai!, asta e o catastrofă. Nu, e un salt înainte al Omenirii. Problema este însă adaptarea. Astăzi se lucrează cu Chat GPT. Inteligența artificială va înlocui mulți ziariști. Chiar eu am un ziar online pentru românii din toată Europa, la care nu scrie niciun ziarist. Nici măcar eu. Ziarul se scrie singur. Inteligența artificială preia informații din ziare engleze, germane și franceze, le traduce și, pe baza lor, scrie singură articole în română. Ca redactor-șef adjunct, la Deșteptarea aveam 36 de ziariști în redacție.

După Deșteptarea, am trecut la altă meserie, cea de PR. Așadar, cel care se ocupă de imagine și comunicare. Pentru afaceri sau pentru oameni politici. Și aici am vrut să ajung. De-a lungul anilor, i-am cunoscut cam pe toți cei care au condus județul și orașul, pe miniștri și pe parlamentari. Încă de la început, am lucrat doar cu politicieni care țin la imaginea lor. Asta înseamnă respect pentru ceilalți, limbaj aspru sau ironic, după caz, dar nu înjurături sau grobianism. Asta mai înseamnă niște idei structurate, prezentate clar, într-un limbaj familiar cititorilor, adică electoratului.

Există însă și o altă fațetă a meseriei. Mă doare inima, la propriu(!), când văd politicieni, din ce în ce mai mulți pe zi ce trece, care își bat joc de imaginea lor. Se lasă prostiți de ”fătuci” (cum spune Ion Cristoiu, numind așa bărbați și femei deopotrivă), pe post de PR, care le debitează câteva șabloane în bruxelleză. ”Orientarea spre cetățeni”, ”livrarea de politici”, dezvoltarea neapărat ”sustenabilă” și un mediu obligatoriu ”prietenos” sunt doar câteva dintre cele mai răspândite expresii goale de conținut, scrise de niște PR școliți pe Facebook pentru politicienii care n-au nimic de spus și care își închipuie că alegătorii sunt impresionați de inteligența lor. Despre chinuirea limbii române, în special prin dezacorduri, anacoluturi sau hipercorectitudine, nici nu mai vorbesc.

Chiar dacă bazele sunt aceleași, meseria de PR este diferită de cea de ziarist, dar la fel de frumoasă. Ca ziarist, ești mândru când îți vezi numele sub un articol. Ca PR, ești mândru când vezi că ideile tale apar sub un alt nume. Și nimeni nu va ști vreodată că tu ești în spate. Nu poți să-ți treci asta în CV. Este, într-adevăr o plăcere ușor perversă. Cred că cea mai bună definiție a unui PR e replica lui Gheorghe Dinică din filmul ”Filantropica” (al cărui personaj scria genial textele cu care cerșetorii stârneau emoție): ”Eu nici Miorița n-am semnat-o”.

Aurelian CHISCOP