Etimologia toponimului Bacau

Vechimea Bacaului se pierde in necunoscut. Desi prima atestare documentara a orasului dateaza din 1408, vechimea asezarii de la confluenta Bistritei cu Siretul este, cu siguranta, mult anterioara. Istoria orasului, pe cat de zbuciumata, pe atat de incerta, precum si etimologia nesigura a cuvantului Bacau au favorizat crearea si colportarea mai multor legende referitoare la inceputurile localitatii. Cea mai raspandita dintre ele este cea inventata spre sfarsitul secolului trecut de clericii catolici de origine maghiara, care, profitand de faptul ca semnificatia cuvantului bacau nu mai era cunoscuta pe aceste locuri, au afirmat ca targul Bacau ar fi fost intemeiat de un ceangau din Calugara, fugit in Ungaria (in urma unor talharii comise pe locurile natale), unde a indeplinit o vreme slujba de calau (in maghiara, bako) si, revenit in Moldova, ar fi intemeiat un han prosper, in jurul caruia s-ar fi intemeiat in timp targul Bacaului.

Este meritul profesorului bacauan Liviu Chiscop, un impatimit cercetator al istoriei Bacaului, care, in lucrarea sa “Bacaul cultural. File de istorie, Partea I”(Editura “Grigore Tabacaru”, 2009), demonteaza aceasta legenda, dovedind, cu argumente solide, netemeinicia ei: “Ne intrebam, mai intai, din ce sat va fi fost ceangaul Bako, intrucat satul Calugara (actualmente Magura) de langa Bacau, pe care il pomeneste legenda, este o straveche asezare romaneasca, ai carei locuitori au fost dintotdeauna exclusive de rit ortodox, si care nu s-a numit asa decat de prin secolul al XVI-lea incoace, fiind atestata in ianuaria 1409, intr-un act de danie al lui Alexandru cel Bun catre “sluga sa credincioasa pan Ungureanu” (de la care satul se va numi multa vreme Ungureni.

Iar daca autorii legendei se refera la actualul sat Luizi-Calugara, atunci trebuie spus ca acesta a fost intemeiat cu mult mai tarziu decat orasul Bacau, mai precis la sfarsitul secolului al XVII-lea (prima biserica e ridicata aici in 1698), locuitorii sai fiind origine, ca mai toti din satele asa-zis ceangaiesti, “o veche populatie romaneasca transilvaneana, secuizata odinioara, devenita bilingva, emigrate ulterior in Moldova, in cadrul acelui urias fenomen social-politic cunoscut in Transilvania sub numele de ‘profungium valahorum’ (fuga romanilor)”, dupa cum noteaza cercetatorul Constantin Beloiu in “Profesorul Dumitru Martinas si problema originii etno-istorice a ceangailor din Moldova”.

Profesorul Liviu Chiscop merge mai departe cu cercetarile sale si descopera adevarata origine a toponimului Bacau. Evocand obiceiurile agrare dintr-o zona cuprinsa in estul Maramuresului, Muntii Rodnei, pasul Carlibabei de pe cursul superior al Bistritei si tinutul Nasaudului, scriitorul Eusebiu Camilar se refera pe larg, intre altele, si la un ritual al muncilor agricole de vara, incadrat, ca specie folclorica, in ceea ce se cheama cantece de seceris.

Iata descrierea procesiunii al carei martor ocular a fost prozatorul moldovean, in iulie 1956: “Dupa ce graul se cocea, fetele din sat se adunau la seceris, cu randul: o zi la una, o zi la alta. Dupa aceea se adunau toate si faceau o cununa din cele mai mandre spice si flori de camp. O incoronau cu ea pe fata cea mai frumoasa si porneau prin sat intr-un car impodobit. Iar flacaii, acompaniati de ceteri, elogiau frumusetea si gingasia fetei incoronate, prin comparatii de o mare forta de sugestie si evocare: Cine-i duce cununa/ Curata-i ca lumina,/ Ca lumina cea de ceara/ Ce-o pun domnii in pahara, / Ca lumina cea de sau,/ Ce-o pun domnii in bacau”.

Intuind faptul ca termenul bacau va fi necunoscut cititorilor revistei, Eusebiu Camilar il explica astfel in subsolul textului: “bacau a un fel de sfesnic”. De fapt, bacaul nu era “un fel de sfesnic”, cum era cel pentru ceara lumanarilor, ci “un fel de opait”, in care se punea saul, folosit pentru iluminatul locuintelor, dar si in timpul ceremoniilor de orice fel, inclusiv cele religioase.

Descoperirea cuvantului bacau intr-o zona transilvaneana din care, spre mijlocul veacului al XIV-lea, coborasera pe vaile Moldovei si ale Bistritei descalecatorii de tara, in frunte cu Dragos, nu este nici ea fortuita. Se stie ca Dragos, odata sosit in Moldova, a intarit si a reorganizat o serie de localitati cu importanta strategica si comerciala.

In cronica slavo-moldoveneasca de la 1510 se spune: “Iar Dragos-voievod a descalecat intaiul loc pe apa Moldovei (Bourenii), mai apoi au descalecat locul Baia si alte locuri, de-a lungul apelor si izvoarelor…” E de presupus ca Dragos-Voda si ostenii sai au poposit curand si in asezarea de la confluenta Bistritei cu Siretul, unde a lasat o straja de hotar si un parcalab.

De altfel, intr-un hrisov de la Alexandru cel Bun, din 1419, precum si in altul, de la Stefan-Voda Tomsa, din 1614, se afla mentionat locul in care si-a avut tabara primul domnitor moldovean si care s-a numit de atunci “campia lui Dragos-voievod la Bacau” (B.P. Hasdeu, Arhiva istorica a Romaniei, Bucuresti, 1865, tom.I, partea I, p. 111.).

Iar asezarea privilegiata a Bacaului, intre vaile Bistritei si Siretului, nu putea sa scape ochiului ager al lui Dragos-voievod, de vreme ce, mult mai tarziu, la 1646, Episcopul romano-catolic Marco Bandini, nota, in celebrul sau “Codex Bandinus”: “Asezarea orasului e cea mai desfatata, scaldat la rasarit de raul Bistrita, care se revarsa cu violenta din muntii Ardealului, la miazazi privind o intinsa campie acoperita cu sate romanesti, dinspre Crivat, pana la Carpati, avand vestita vale a Bistritei, numita astfel dupa rau si, in sfarsit, dinspre apus, la o departare de leghe, munti si dealuri, intrerupte prin vai, cale de trei zile, pana in Transilvania”.

Asadar, Bacaul ca un “opait” urias, care lumina intreaga vale “desfatata” cuprinsa intre Siret si Bistrita.