„Este de nedescris sentimentul când reușești să scoți pe cineva din ghearele morții”

În căutarea oamenilor de lângă noi, oameni care demonstrează că viața ne oferă o multitudine de posibilități și combinații, uneori stranii, de activități, am întâlnit-o pe Liliana Răcătau, asistentă medicală la Spitalul Județean Bacău. Dacă până aici totul pare ceva simplu, trebuie să spunem despe Liliana că este și o pictoriță foarte talentată. Dacă nici asta nu vă convinge, o lăsăm chiar pe ea să depene această poveste. (Fl.Ș.)

„Sunt asistent medical de șase ani și sunt absolventă a Școlii Postliceale „Mihai Eminescu”. Eu am avut mai multe meserii în viața asta. Am fost tipograf. Am lucrat la Intreprinderea Tipografică Bacău, în clădirea care acum functionează un supermarket, și eram la compartimentul corectură. Au fost niște ani minunați. Apoi am intrat la o firmă de cosmetice unde am fost director de vânzări aproape șapte ani, am mai lucrat la o editură…iar când a venit criza, prin 2009 și s-au închis foarte multe, am ajuns în șomaj.

Atunci m-am gândi să-mi dau un refresh chiar dacă trecusem de 40 de ani. Căutând de lucru și găsind atâtea uși închise pentru că aveam o vârstă, m-am gândit că pentru meseria de asistent medical nu e musai să fii tânără și sclipitoare, ci trebuie să fii om, să-ți placă ceea ce faci, să ai empatie și să fii foarte bine pregătit. Eu cred că fiecare are un drum în viață, un destin, și eu cred că am ajuns unde trebuia să ajung. Am urmat școala postliceală sanitară și am ajuns asistentă. Toți prietenii, familia, toată lumea a fost foarte mândră de mine.

Am învățat foarte mult și bine și am terminat cu cea mai mare medie din promoția mea. Apoi, am facut voluntariat prin F.S.C. și am fost repartizată pe secția medicală din SJU Bacău. La început mi-a fost un pic teamă pentru că sunt timidă. Nu aveam deloc experiență, iar ce știam din teorie nu prea se potrivea în practică. Apoi, când s-au scos posturile la concurs, am participat, și de atunci sunt tot acolo. Pot să spun că mă simt împlinită și cred că ăsta a fost destinul meu. În spital este deajuns să stai o săptămână să vezi foarte multe lucruri și să te înspăimânte. La început mi-a fost foarte greu, mai ales când vedeam atâta suferință. Cu timpul am devenit mai puternică, pentru că nu mai ai timp să plângi când vezi că omul moare lângă tine.

Atunci trebuie să fii stăpân pe situație și să faci tot posibilul să salvezi pacientul. Au fost situații când pacienții s-au stins dar și când i-am salvat iar atunci ai un sentiment minunat. Este de nedescris sentimentul când reușești să scoți pe cineva din ghearele morții. Partea cu pictura a început în perioada când am intrat în șomaj. Aveam prin casă niste pensule și culori rămase de la fiul meu care a studiat arte, și când veneam de la un interviu unde eram refuzată mă cufundam în pictură. Practic era refugiul meu. De atunci cred că am făcut peste 300 de tablouri. Multe dintre ele le-am vândut sau le-am daruit prietenilor.

N-am avut niciodată o expoziție, cu excepția aceleia pe care am făcut-o la Colegiul „Mihai Eminescu” de Ziua Asistentului. Dar aceea n-a fost chiar o expoziție. În picturile mele puteți vedea o parte din sufletul meu. Am puține portrete și peisaje, lucrările mele reprezintă cel mai mult flori. Am si compoziție, dar florile mă duc acolo unde vreau eu să fiu. De multe ori duc tablourile mele la serviciu, și înainte de gardă le pun pe holuri să le dau o stare de bine celor care le privesc, un fel de expoziție instant care să-ți facă ziua mai frumoasă. Dar partea mea artistică nu se opreste aici. Eu scriu și versuri. De obicei le scriu pe telefon pentru că îmi vin ca o dictare. Cred că am vreo 250 de poezii pe care nu le-am publicat niciodată sub formă de album.

Mulți mă întreabă de ce nu le cuprin într-un volum. Poeziile mele sunt, dacă pot să spun așa, publicate pe facebook și ele sunt practic trăirile mele. Niciodată nu poți ști unde te duce drumul în viață.”