,,The Post: Secretele Pentagonului” (2017); un film regizat de Steven Spielberg. Povara etică și estetică a creației este purtată cu succes de Meryl Streep, în rolul Katharinei Graham, prima femeie care a condus un mare ziar american, și Tom Hanks, în rolul lui Ben Bradlee, editorul executiv al ziarului The Washington Post. Filmul sintetizează culisele zvârcolirilor acelor jurnaliști de la acest ziar, care, în cele din urmă, au avut curajul civic de a publica documente clasificate ale Pentagonului, cu privire la implicarea Statelor Unite, timp de 30 de ani, în războiul din Vietnam. Vizitând teatrul de război din Vietnam, Robert McNamara, secretar al Apărării, mărturisește unor colaboratori apropiați, în timpul zborului spre casă, faptul că războiul din Vietnam n-are șanse de a fi câștigat. Ajuns pe aeroport, acasă, el declară însă presei că are încredere totală în victorie…
Toți președinții, începând cu Truman, știau asta, dar au preferat să sporească numărul eroilor (și) din cimitirele lor. Publicând aceste documente încă neclasificate, The Washington Post a provocat un mare deranj în minciunile de 30 de ani ale administrației americane, cea care, din totalul cheltuielilor aprobate pentru frontul vietnamez, aloca peste 70 la sută creării unor perdele de fum pe care le arunca peste adevărul conflictului. Cassius Clay, care a refuzat participarea la acest război, preferând arestul și oprobiul oficial, ar fi trebuit să fie declarat erou național și să primească un premiu Nobel pentru Pace. Poate că va fi onorat post-mortem…
Recent, secretarul de presă a Casei Albe a afirmat, fără echivoc, faptul că americanii poartă (și) în Afganistan ,,un război care nu poate fi câştigat“. Este ,,cel mai lung război din istoria SUA“ (Joe Biden). Și încă o rușine istorică pentru S.U.A. Americanii știau de multă vreme că nu au nici aici vreo șansă de câștig, dar au continuat să trimite trupe; către moarte, către destrămarea tragică a unor destine… Zbigniew Kazimierz Brzeziński (consilier național de securitate, 1977-1981) avertizase insistent asupra faptului că în ultimele două secole marile puteri au invadat de patru ori, dar fără succes, Afganistanul. Amar, cu un umor crud, el spunea că afganii ,,au un complex curios: nu le plac străinii cu arme în țara lor”.
S.U.A. Fieful democrației lumii, nu-i așa? Un fief în culisele căruia minciunile oficiale prosperă, sunt fluturate nonșalant în campaniile electorale, în lecțiile despre democrație și onestitate oferite lumii libere și celei mai puțin libere. O democrație creatoare de eroi pe fronturi kafkiene. Bertolt Brecht spunea cândva:
,,Vai de ţara care are nevoie de eroi!”… Cred că o democrație veritabilă ar trebui să aibă eroi ai diplomației, nu eroi ai frontului aducător de moarte, de tragedii. Întrebarea care este formulată insistent astăzi: de când știau aliații americanilor din Afganistan, cei din NATO, inclusiv românii, că participă la un război care nu poate fi câștigat? Oficial, poate nu știau, dar cei care au fost pe frontul afgan erau convinși de asta. Și la afgani, ,,râul, ramul” rămân mereu în viață…
