Din clipa în care a fost trântit în duba Securităţii, a ştiut că a început Calvarul. Hainele sale de episcop nu mai însemnau nimic pentru torţionari. Acum era un deţinut. Mai rău, era ultimul deţinut, ţinta celor mai josnice umiliri şi al celor mai dureroase torturi.
În dosarul său este descris drept o „piedică în calea spre socialism”. Binele întotdeauna va fi declarat drept „o piedică” în calea răului. Asta mai ales atunci când răul e la putere – şi atunci era. Ştim prea bine cum se manifesta. Bastoane fără număr, ciomege şi pumni au lovit în trupul firav şi drept al episcopului Anton Durcovici. Foamea cruntă, setea şi izolarea au confiscat energiile sale trupeşti. Din partea sa ar fi fost suficient un singur compromis, un cuvânt rostit chiar şi în tăcere: „Mă lepăd de credinţă”, pentru a fi avut un trai comod şi liniştit. Dar el nu era dintre aceia cu două feţe. El făcea parte din categoria oamenilor care merg până la capăt, până la ultimele consecinţe. El era un om de conştiinţă.
Această verticalitate a sa are rădăcini în credinţă. Născut dintr-o familie credincioasă în ziua de 17 mai 1888, la Bad Deutsch-Altenburg, Austria, şi mutat la Bucureşti pe când era copil, micul Anton îl ajuta pe preot la altar ca ministrant şi astfel a deprins gustul pentru cele sfinte. De la mama sa a învăţat curajul mărturiei credinţei, iar de pe băncile şcolii conţinutul ei. Intelectual de primă clasă – ca încununare a studiilor sale, între anii 1910-1911 a obţinut la Roma doctoratul în filozofie la Universitatea „Toma de Aquino”, doctoratul în teologie şi licenţa în drept canonic la Universitatea Urbaniană –, Durcovici fusese luat de mult în vizorul Securităţii ca un oponent periculos de erudit. Înscăunat episcop al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi la 14 aprilie 1948, va fi arestat un an mai târziu. Va fi târât apoi prin temniţele Securităţii, transferat la Jilava şi la Sighet. Aici s-a stins în noaptea de 10/11 decembrie 1951, după ce torţionarii săi i-au refuzat hrana şi apa de băut. Trupul său a fost imediat aruncat într-o groapă din cimitirul săracilor, fără cruce, într-un loc rămas până astăzi necunoscut.
În ziua de 31 octombrie, papa Francisc a recunoscut în mod oficial valoarea martirică a suferinţei episcopului Anton Durcovici şi l-a propus spre beatificare.
De ce să retrăieşti episoadele triste din trecutul României? De ce să aminteşti de suferinţă, când toţi fug de ea? De ce să dezgropi morţii?
Pentru că fericitul Anton Durcovici nu e mort. El trăieşte prin noi, pentru că credinţa noastră trăieşte şi prin el. Dacă noi, catolicii, avem credinţă şi mergem la biserică, este pentru că el nu a făcut compromisul. Este pentru că nu a cedat în faţa torţionarilor. A plătit un preţ mare şi a arătat că „brazii se frâng dar nu se îndoiesc”. Dacă ar fi să caracterizezi viaţa episcopului Anton într-un cuvânt, cred că ar trebuie să spui „Conştiinţă”, şi apoi să te închini.
De ce să excavezi trecutul? Pentru că memoria păstrează identitatea. Poporul care îşi astupă memoria îşi ciopârţeşte identitatea. Poporul care uită (t)erorile trecutului riscă să le comită din nou. În schimb, poporul care promovează valorile, va auzi rezonanţele lor în generaţiile care vin.
Actorii „Teatrului din clopotniţă” din Bacău vor tocmai acest lucru: să promoveze valorile. În acest sens, prin talentul şi efortul lor, popularizează imaginea episcopului martir. După ce au jucat la Iaşi şi Roman, vor prezenta piesa „Anton Durcovici – omul cu faţa de bronz”, de Laurenţiu Budău, în regia lui Ion Coşa, şi la Bacău, la teatrul Bacovia, luni, 2 decembrie 2013, la ora 15.30 şi 19.00. Acest eveniment este organizat de Decanatul Romano-Catolic de Bacău.
Pr. Iulian Robu
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
