Enigma Otiliei Văduva: Fata cu suflet mare… din „linia întâi”

Otilia Văduva este una dintre sutele de fețe, adeseori, acoperite cu măști de protecție, care veghează permanent la sănătatea noastră. A urmat cursurile Liceului teoretic „Cuza Vodă” din Huși, profilul chimie-biologie, ulterior absolvind Școala Postliceală Sanitară „Mihai Eminescu” din Bacău. În prezent, este asistent medical la Unitatea de Primiri Urgențe din cadrul Spitalului Județean Bacău, dar face și gărzi SMURD (Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare). De mai bine de două decenii, Otilia se află în slujba celor suferinzi, străduindu-se să arate că niciun efort de a ajuta nu este prea mare. Ca toți profesioniștii din Sănătate, și ea are o poveste în spate cu care a pornit la drum.

Mentor i-a fost… mama

– Cum era viața dumneavoastră înainte de a alege să lucrați în Sănătate?
– Aș începe cu mama mea, care, la fel, a fost asistent medical, ea fiind, de altfel, mentorul meu, omul care m-a îndrumat să îmbrățișez această carieră. Mama a fost un om extraordinar, întotdeauna ne povestea din experiențele ei, trăiam cu ea bucuriile pe care le împărtășea cu oamenii. Pe când aveam vreo 14 ani, mi-a explicat despre această meserie. O observam mereu cum, în acea perioadă, steriliza acasă, prin fierbere, seringile pe care le folosea la diverși pacienți. Nu existau seringi de unică folosință, mult mai târziu au fost introduse și la noi. La vremea aceea, se foloseau tot felul de seringi, mai mari sau mai mici, care, efectiv, mă fascinau, mai ales că aveau corpul din sticlă, aveau și acele pistoane, ace de diferite mărimi… Pentru o fetiță care, în anii din urmă, se juca cu păpușile, făcând pe asistenta, dorința cea mare era să vadă pe viu cum decurg lucrurile. Și, atunci, am rugat-o pe mama să mă învețe să fac injecții de-adevăratelea, folosindu-l ca suport pe tata. În mod evident, acest lucru nu a fost posibil, mama zicându-mi că mai am de așteptat până voi putea face asta. În schimb, mi-a permis să merg după ea la serviciu. Veneam cu cel puțin jumătate de oră mai devreme, doar ca să mai pot vedea câte ceva pe acolo, pe la spital, mai spionam, mai observam, mai ascultam discuțiile profesioniștilor. Însă, ceea ce mi-a plăcut foarte mult la mama a fost faptul că era un adevărat pedagog, se pricepea și-i plăcea să-i învețe pe alții. Mi-aduc aminte că erau colege de-ale ei, dintre cele foarte tinere, care, mereu, vorbeau despre mama, Tamara, că le-a pus seringa în mână, așa cum învățătorul îți pune stiloul, în primii ani de școală. Ea le-a învățat meseria în care, mai târziu, aveau să devină profesioniste desăvârșite.

– Când s-a produs acel declic, momentul decisiv, când v-ați hotărât să vă îndreptați către această meserie? Pentru că, la 14 ani, un copil nu putea decide cariera pe care o va urma la debutul maturității.
– Cred că… adică nu doar cred, cu siguranță acel moment a fost când s-a îmbolnăvit bunica mea. Suferea de o boală incurabilă și devenise dependentă de un anumit tratament. Iar, eu, împreună cu surorile mele – una este biolog și cealaltă, asistent veterinar -, am fost nevoite să-i administrăm acea medicație, mama fiind mai tot timpul la serviciul de la spital.

A doua familie…

– Trăim într-o lume zbuciumată, în care se întâmplă lucruri, interacționăm cu fel de fel de oameni, mai ales dumneavoastră. Or, meseria dumneavoastră, în principiu, presupune să faci bine omului. Cât de complicat este să faci bine?
– Nu este deloc complicat. Dacă empatizezi cu acea persoană, binele vine foarte ușor. De multe ori, binele pe care-l faci unui om aflat în suferință este să-i dai un simplu sfat sau să-i „furi” un zâmbet. Chiar dacă, medical, se poate întâmpla să nu-l poți ajuta, este la îndemâna oricui să dea un sfat, să spună o vorbă bună, să-i acorde o alinare. Bunăoară, la debutul carierei, când lucram în Iași, la secția de dializă, pacienții care urmau periodic același program, aceleași proceduri, deveneau, după un timp, a doua noastră familie. Te atașezi de sufletele lor, practic, cu ei „crești”. Ne știam poveștile de viață, înțelegeau mereu când aveam o problemă, știau când eram triste. La fel și noi, le simțeam mereu îngrijorările, fricile, suferințele, nevoile. După ce m-am mutat în Bacău, la Policlinică, am găsit altceva, mi-au fost oferite cu totul alte experiențe. Însă, de departe, cea mai efervescentă experiență am căpătat-o de când sunt la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Județean Bacău, este exact locul pe care mă pliez cel mai bine, eu fiind o fire mai energică. În copilărie, eram, cumva, „băiatul lui tata”, pentru că eram mereu pe garduri, în natură, făceam aproape ce făceau băieții. Or, UPU/SMURD, pot spune, este viața mea, acum. Nu mă văd lucrând în altă parte.

– Deși este un sector care, să zicem, uzează foarte tare omul.
– Foarte, dar, îmi place extrem de mult. SMURD-ul ne oferă adrenalină, ai parte de o cu totul altă experiență, față de Policlinică, de exemplu. Echipa este formată din medic, asistent și paramedici, iar la locul unde ești trimis să intervii găsești mereu un puzzle pe care trebuie să-l așezi piesă cu piesă, spre deosebire de Policlinică, unde jocul ăsta este rezolvat, cât de cât. E drept că și aici vin cazuri foarte grave, vin oamenii pe picioarele lor, iar, la un moment dat, se decompensează și trebuie să acționezi. La UPU, foarte important este minutul, secunda, de care contează dacă acel om va supraviețui sau nu.

Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă

– Există vreun caz sau mai multe, la care ați fost chemată să interveniți, care să vă fi rămas în memoria afectivă?
– Sunt foarte multe cazuri, dar cel care te marchează e cel în care este implicat un copil. Am avut un astfel de caz, cu ani în urmă, când întreaga echipă s-a străduit din răsputeri să salveze o fetiță, dar, din păcate, nu am reușit. Atunci, cred că mai mult de două ore, toată echipa nu s-a putut privi în ochi unul pe altul, plângeam cu toții încontinuu. Se suprapun foarte multe lucruri: copilul, care este copil și atât, familia, noi, cu trăirile noastre…
Un alt caz, nu la fel de tragic, dar drag sufletului meu, s-a petrecut, cu ani în urmă, într-un concediu în străinătate, când, la masă fiind, soțul mi-a arătat spre mulțimea din spatele meu care dansa, și unde părea că se întâmplă ceva neobișnuit. M-am repezit imediat acolo și, într-adevăr, un turist mai în vârstă, venit din Rusia, făcuse infarct. Am început imediat resuscitarea. Norocul lui a fost că localul era foarte aproape de cabinetul medical. A sosit doctorul și, prin limbajul gesturilor, ne-am înțeles ce trebuie să facă fiecare. Doamna doctor l-a intubat, eu i-am prins o linie venoasă și… pacientul a supraviețuit.
În fine, un caz deosebit este și cel al unei doamne în vârstă care suferea de o boală incurabilă și de care am avut grijă de la momentul zero până în prezent. Bucuria este că, mulțumită lui Dumnezeu, a supraviețuit bolii, chiar și după, iată!, șase ani. Și asta deși cazuistica indică cel mai redus procent al celor care rămân în viață după o așa suferință. În povestea asta am să-l implic și pe copilul meu Ștefan, de 16 ani, sportiv de performanță – practică volei, pentru că am avut o experiență foarte plăcută. În cei doi ani cât a durat până am reușit să o punem pe picioare, băiatul meu care, vrând-nevrând, a tot auzit vorbindu-se despre caz, m-a rugat într-o zi să-l iau cu mine la doamna bolnavă, fiind curios să vadă ce tot fac la ea. Plus că voia să o și cunoască. Or, tocmai acest lucru m-a marcat, ei doi rămânând buni prieteni, își vorbesc mereu, se vizitează… Bucuria mea asta este, și anume că fiul meu a învățat să empatizeze cu oamenii, în special cei aflați în suferință, știe să fie bun, să-și ofere din timpul lui liber celor care au nevoie, indiferent ce meserie va îmbrățișa. Căci, nu-i așa?, în viață contează ca, atunci când un om are nevoie, să știi să-i fii suport.

– V-a încercat, vreodată, acel sentiment de neputință, când, realmente, nu mai puteați face nimic pentru a salva un om?
– Da, din păcate, cu mama mea, atunci când am descoperit-o cu multiple metastaze și am aflat că, din punct de vedere medical, nu se mai putea face absolut nimic. Cu toate acestea, i-am fost un suport fizic, psihic ș.a.m.d., astfel încât, până în ultima clipă, a dus cu demnitate acest
diagnostic.

– Mereu m-am întrebat dacă teama este o noțiune care există în vocabularul dumneavoastră, al celor din Sănătate? Mă gândesc aici la cazurile în care sunt implicate persoane antisociale sau aflate sub influența alcoolului ori a substanțelor interzise. Dar și la lupta cu un inamic invizibil, cum ar fi acest nou virus care a dat lumea peste cap.
– În ce mă privește, nu, pentru că majoritatea dintre noi avem o experiență în spate, iar când sunt cazuri extreme, despre care ați vorbit mai devreme, alături de medic, intervine asistentul cel mai experimentat. Nici măcar când vorbim despre microorganisme nu există teamă, pentru că și atunci se găsește un remediu, există vaccinuri și altele. Pe de altă parte, suntem antrenați, învățați, astfel încât știm că, înainte de toate, trebuie să interoghezi pacientul, ca să afli, cât de cât, din istoricul lui. Acum, oamenii sunt ceva mai educați și știu că e bine să ne vorbească despre afecțiunile pe care le-au avut. Plus că suntem tot timpul protejați, asta am învățat, poate, cel mai bine. Umblăm numai cu mănuși, mai ales în perioada aceasta, a pandemiei, ne spălăm pe mâini de 20 de ori pe zi, dacă este nevoie. Nu-ți spune nimeni că risipești săpunul. Așa, știm că suntem protejați.

În fața…. necunoscutului

– Cât de greu s-a lucrat sau se lucrează în contextul pandemiei COVID – 19? Este vreo diferență față de perioada de dinainte?
– Absolut, pentru că, de la început, ne-am confruntat cu un necunoscut, despre care nici acum nu știm foarte multe. Cu timpul, însă, îți învingi teama, mai ales dacă ești tot timpul precaut, îți iei măsurile de siguranță. E greu, ar fi incorect să nu recunosc. Mai ales psihic, pentru că există riscul de a duce acasă virusul sau să-l transmiți unor oameni care au respectat regulile, au stat în izolare, au purtat măști… Dar, când lucrăm cu pacienți cu COVID – 19, suntem foarte bine echipați. Cred că lumea este cumva alta, după pandemia asta, pentru că am fost obligați să ne schimbăm comportamentul, modul de viață, nu și principiile de bază. O să reușim să trecem și de această criză, o să învățăm s-o facem, așa cum, de-a lungul existenței noastre, am trecut peste toate perioadele de boală. Teama este lucrul cel mai greu de gestionat, dar, respectând normele, se poate trece și peste ea.

– Există ceva care v-ar determina să renunțați la meseria pe care o aveți acum?
– Nu, absolut nimic. Dacă ar fi, oricând aș lua-o de la capăt. Nimic nu mă poate îndepărta de meseria asta, nici măcar un câștig material. Cred că nimic nu poate să acopere satisfacția mea profesională. Nici nu m-aș vedea făcând altceva. Suntem toate trei surorile crescute în spiritul acestei meserii, drept dovadă că toate activăm, oarecum, cam în același domeniu.

– V-a atras, vreodată, străinătatea, unde, știm cu toții, se câștigă mai bine, iar dotările sunt superioare celor de la noi?
– Am avut ocazia să fac un schimb de experiență în străinătate, am văzut ce e acolo, dar nu m-a atras niciodată. Îmi place aici, în țara mea, cu prietenii mei, cu oamenii mei dragi. E drept că meseria mea o poți face oriunde în lume, dar prefer să o prestez aici, unde m-am născut.

– Ați încuraja pe cineva să îmbrățișeze această meserie, în condițiile în care, se știe, de cele mai multe ori, este epuizant să lucrezi cu oamenii, într-un ritm susținut, cum este la SMURD?
– Am un caz în care o amică de-a mea, văzând ce fac, a ajuns să profeseze meseria de asistent medical. Mă bucur că aleg asta, îi admir și voi fi oricând în sprijinul celor care se vor apleca spre acest domeniu. Pentru că este foarte important ca, la început, să știi că ai pe cineva dispus să te ajute să «simți» seringa pe care o ții în mână.

– Ce mesaj le transmiteți băcăuanilor, inclusiv colegilor, cu ocazia recentei zile, 12 mai, când a fost sărbătorită tocmai meseria de asistent medical?
– Băcăuanilor le doresc, cum altfel decât sănătate, să-i păzească Dumnezeu, dar să fie și precauți, respectând întocmai normele care se impun, mai ales după „marea relaxare”, care va începe de pe 15 mai. Numai astfel vom reuși să depășim această perioadă. Colegilor mei le doresc foarte multă sănătate, este mai bună decât toate. Întotdeauna să-și aleagă echipa potrivită, cea de care au nevoie, pentru că absolut totul se poate realiza numai în echipă, indiferent cât de bun crezi că ești. Să aibă putere de muncă astfel încât să-și ducă la îndeplinire visele. Iar Dumnezeu să le poarte de grijă, permanent, pentru că și eu am avut foarte multe evenimente în viață și doar credința în Divinitate m-a ajutat să trec mai departe. Nu în ultimul rând, le mulțumesc soțului și copiilor pentru susținere, atunci când simt că-mi este greu îmi oferă înțelegere și încurajare.