De ce scrieți? Cum scrieți? De ce?… Din vocație, din instinct, din obligație, numai Dumnezeu știe, din… Cum?… După toanele inspirației, ziua, noaptea, metodic, atunci când aveți chef, stimulați de… fazele lunii sau de hachițele altor aștri, cu tone de cafele, cu trabucul înfierbântat?… Aceasta este noua provocare pe care am aruncat-o cu drag în spiritul unor scriitori.
Universitarul Ștefan Munteanu, prietenul rar al Filosofiei și al lui Eminescu, autorul aplaudat cu premii academice și ale Uniunii Scriitorilor, tradus în străinătate, izvoditor de orizonturi noi ale Cugetării, Ispitelor și Iluziilor fermecătoare, ne mărturisește…
„1. a. În general, am scris şi mai scriu încă pentru că sunt un om naiv. Un credul ispitit de gândul că această lume devine mai suportabilă dacă este împodobită de cuvinte frumos aranjate. Este adevărat că, în timp, naivitatea s-a mai vestejit, dar nu pot să mă despart de ea. Vreau să spun că încă mai alerg după iluzii, chiar dacă nu mai merg la pupitrul catedrei universitare.
1. b. În particular, scriu pentru că sunt un om îndrăgostit. Îl iubesc pe poetul-filosof Mihai Eminescu. Nu am o explicaţie şi nici nu mi-o doresc. Simt însă, pe zi ce trece, o atracţie sporită faţă de opera sa. Nu mă miră faptul că Titu Maiorescu îl considera «rege al cugetării omeneşti», că G. Bogdan-Duică vorbeşte de «minunea eminesciană» iar Constantin Noica se referă la «miracolul eminescian». Am avut norocul să-l întâlnesc, la universitatea ieşeană, pe profesorul Tudor Ghideanu, cel care preda cursuri privind filosofia lui Eminescu. Până atunci eram atras de filosofia lui Platon.
Desigur că l-am îndrăgit pe Platon şi mai departe, însă adevărata pasiune a devenit Eminescu. Mai apoi, am constatat că intuiţia mea a fost inspirată, întrucât în problema care mă interesa, aceea privind relaţia dintre poezie şi filosofie, Eminescu are o înţelegere mai profundă, faţă de cea a lui Platon. În concepţia platoniciană, poetul, prin mijlocirea cuvintelor, şi artistul, prin intermediul culorilor, sunt făuritori de imagini, de re-produceri, simulacre ale realităţii. Aceste imagini nu au de-a face cu «adevărul» în sine, ci doar cu aparenţa, cu oglindirea sau reflectarea unei fiinţe sau a unui lucru. În cazul lui Eminescu, chiar dacă nu ne-a lăsat un tratat de poetică, întâlnim o concepţie clară despre actul creator. Încă din primele sale poeme, mă gândesc în mod special la «Epigonii», el îşi afirmă idealul poetic, considerând poezia un voluptuos joc de icoane.
Este o intuiţie, chiar o cugetare, care depăşeşte teoria platoniciană privind esenţa artei. Poezia este pentru Eminescu o faţă adevărată a realităţii şi nu o simplă aparenţă ca la Platon; este o «icoană a fiinţei» şi nu un simulacru. La Eminescu poezia nu este o copie a unor aparenţe, ci este o transfigurare a felului în care ni se înfăţişează firea, pentru a pune în evidenţă frumosul sub toate aspectele lui. În viziunea lui Eminescu geniul creator nu stă sub norme, ci este dătător de măsură. Pentru aceasta, simţirea şi gândirea devin cosubstanţiale. De aceea, Eminescu nu s-a mulţumit să fie numai poet, după cum nu s-a mulţumit să fie numai filosof. Ar fi putut să opteze pentru fiecare dintre aceste soluţii. Dar el voia mai mult. Era atras de Absolut.
Iar Absolutul nu poate fi apropiat decât cu întreaga personalitate. Astfel că alături de simţire Eminescu pune şi un act de reflecţie. O reflexivitate care, nu numai că nu dăunează poeziei, dar îi dă o împlinire. Aşa se explică miracolul eminescian.
2. Scriu destul de greoi. Nu mă apuc de scris decât după ce mi-am clarificat subiectul. Aceasta însemnă multă lectură şi multă meditaţie. Fac multe reveniri la textul redactat. Scriu şi ziua, dar mai ales în zori, când ideile sunt mai ordonate”.
