Spuneam odată, într-un fel de joc (doar aparent) de cuvinte că, mi-e frică să-mi fie frică. Pentru că m-aș simți îngrozitor, umilită, împuținată, lipsită de demnitate. Sigur că am, ca toți semenii mei muritori, mici frici personale, neliniști, câteva mărunte fobii. Dar ceea mi se pare inacceptabil este să-mi fie frică de cineva sau de ceva, de un sistem anume, de niște mecanisme care mi-ar îngrădi dreptul la liberă exprimare.
Câtă vreme am trăit în comunism am simțit acest tip de frică, dar la o mică intensitate, fiindcă eram foarte tânără, lipsită de griji, și destul de inconștientă. Iar de când cu schimbarea de regim, în noul climat social-politic, m-am simțt mereu în largul meu, am făcut numai ceea ce mi-a plăcut și îmi place, am spus și am scris ce gândesc și ce simt.
E o stare pe care nu aș schimba-o pe nimic. Așa că nu-i prea înțeleg pe cei care trăiesc cu frică, mereu îngrijorați și încordați la maximum, văzând peste tot doar semne de catastrofă. Îți piere și cheful de viață dacă trăiești așa, înghesuit între frici! Să stai mereu cu frica în sân e mare meșteșug de tâmpenie, pentru că asta îți retează orice avânt, fiece pornire de a face ceva, de a acționa, a te implica. Și astfel ajungi să viețuiești letargic, într-un șir monoton de zile, într-o rutină aducătoare de rugină pe minte și pe suflet. Un drob de sare imaginar îți ocupă bietul creier chircit de neputință. Iar frica naște niște monștri care te iau în stăpânire și-ți întunecă orizontul.
De ce se tem oamenii? De moarte, de boală, de sărăcie, de creșterea prețurilor, de instabilitate politică, dezordine socială, de pierderea locurilor de muncă. De schimbări climatice, migrație și terorism, în fine, există un întreg inventar de frici.
Dar eu cred că răul cel mai mare vine din neîncrederea în propriile puteri, din frica de a fi tu însuți (sau însăți). Dacă ai încredere în tine, ajungi să-ți identifici fricile, să le analizezi, iar într-un final, chiar să le domini. Pentru că fricile se pot domestici, și nu este adevărat că de ce îți este frică nu scapi. Un antidot perfect ar putea fi curiozitatea, lăsată să alerge liberă, în toate direcțiile, până îți descoperi o pasiune sau mai multe, care te acaparează, și atunci se petrece o mică minune, devii curajos și te dăruiești acelei pasiuni.
Totul este să nu fii placid, inert, părăsit de speranța că ai mai putea să schimbi ceva în viața ta. Sau să te resemnezi, să te împaci cu gândul că nimic nu se va schimba în lumea românească, unde inteligența și munca onestă, meritele reale nu sunt prețuite. Eu chiar mă încăpățânez să cred în continuare în meritocrație, fiindcă valoarea reală trebuie să iasă la lumină, ea sclipind oricum, în pofida celor care vor s-o acopere. Asta pentru că există, dintodeauna, o cabală a mediocrilor și submediocrilor, o conjurație a imbecililor foarte activă. Peste tot mișună indivizi fără personalitate, slugi unsuroase care se pretează la orice, execută orice, lachei tembeli și idioți roși de ambiții.
Dar valoarea nu vine decât din partea oamenilor liberi cu adevărat, cărora nu le este teamă să gândească cu propria minte și să spună lucrurilor pe nume, luând apoi inițiative, implicându-se, în dorința de a construi ceva, cu răspundere, privind spre viitor. Cu indiferența, cu apatia, cu acel foarte românesc, din păcate, lasă-mă să te las, nu facem nimic.
