ELIBERAREA CUVÂNTULUI

Înșir-te,  Mărgărite…

…Și iată că s-antâmplat odată, căci dacă n-ar fi fost, nici că aveam, acum, despre ce să vă povestim. Despre nașterea acestui ziar în zbuciumul răscolitor de      schimbare al unui decembrie de foc, în care astrele ne-au vorbit prin culorile văpaie ale unui curcubeu – miraculos brâu al cerului ce-a încununat urbea lui Bacovia în miez de iarnă fierbinte prin cele ce aveau să se întâmple. Fiindcă  ce părea făcut să dureze-n veșnicie s-a năruit precum un  castel de nisip. Parafrazând unul din stihurile străvechii legende a meșterului Manole, vă voi spune cum nouă băcăuani, meșteri mari în ale cuvântului turnat în platoșă de plumb și-au întors capetele condeielor cu care-l slujiseră pe Satan, spre a-și celebra Eliberarea cuvântului și a rostirii de adevăr. Azi poate fi prima zi din noua noastră viață, și ne-o vom alege cum  vrem noi să ne fie – și-au spus, atunci, cutezătorii, în efervescența  acelei zile. Și cu acea hotărâre a fost semnat certificatul de naștere al ziarului, confirmându –se astfel una din legile sociale – legea schimbării, care ne spune că nimic nu este fix,  și că dacă nu profităm de momentul prielnic vom deveni victimele ei. Avea/n-avea să se întâmple: am profitat și-am câștigat.

Deșteptarea – oaspetele de fiecare zi al fiecăruia dintre noi, continuă să-și scrie istoria cu aceeași fervoare ca cea din întâile zile ale luării sale de cuvânt ca purtător de mesaj colectiv. Cu acribie și perseverență, spre meritele și lauda celor 9 care i-au fost mentori de început, ca și acelora care le-au urmat. Fideli unui postulat care ne spune că  nimic nu valorează mai mult decât ziua de azi pentru cronicarii clipei, care pun povestea – una cât se poate  de adevărată, mai departe, pe canavaua poveștii adevărate Înșir-te, Mărgărite…

Binecuvântarea

22 decembrie ”89. Așadar, suntem, cu toții, sub impresia evenimentelor cruciale care se produc în țară  și care se succed cu o  viteză ce nu-ți permite să le evaluezi la adevăratele lor efecte. De ce nu?!, și consecințe.  În mijlocul vârvorei care ne atot-stăpânește, avem parte de un  moment ce vine să aducă liniștea: purtat, parcă, pe umerii Îngerului Ocrotitor, în redacție își face apariția ÎPS Ioachim , episcopul  Hușilor, vechiul meu duhovnic Părintele Mareș pre numele său de mirean, fiu al comunei băcăuane Măgirești. Evenimentele care tocmai se derulau l-au găsit la parohia pe care o  păstorise, ca preot, mulți ani – biserica Sf. Nicolae-, și cel dintâi impuls al său a fost acela de a ne pune sub sfânta ocrotire.  A venit spre a-și rosti binecuvântarea asupra noastră și a publicației care se zămislea. Suntem, așadar, sub protecția Divină, un adevărat miracol revărsat asupra noastră grație proniei cerești. Și-a fost, vizita aceasta, întâiul semn de bun augur al Facerii care tocmai se împlinea.

O vizită protocolară

Februarie ”90: avem oaspeți de marcă, diplomați, în redacție: doamna Birgite Anders, atașat cultural al ambasadei est-germane la București. Este însoțită de unul dintre consilierii săi. De ce tocmai la Bacău? Explicația le e simplă  și cât se poate de onorantă:  aflaseră că aici se editase cel dintâi cotidian județean în chiar ziua întoarcerii armelor și veneau cu un mesaj de susținere morală. Și chiar logistică, pe care-l  confirmă și în scurta prezență la Prefectură, însoțiți de redactorul șef.  Sunt plăcut impresionați de conținutul și aspectul ziarului. În scurt timp și după vizita mea la ambasadă,  aveau să ne facă legătura cu tipografia trustului de presă din Karl-Marx-Stadt (revenit, după reunificarea  celor două Germanii, la vechea denumire de Chemnitz), care se arătase dispusă să ne ofere utilaje tipografice. Surprinși de tirajul mare al tinerei publicații băcăuane – care se edita în tiraje zilnice de 120 000 – 130 000 de exemplare (o, tempora!) i-am purtat pe cei doi diplomați pe la mai multe chioșcuri de difuzare a presei pentru a vedea cozile de zeci de cititori  care voiau să cumpere ziarul, avizi de noutăți locale, naționale  și de pe întregul mapamond.  Impresia? Una cât se poate de plăcută.

Solidaritate de breaslă

Pentru gazetari nicio distanță  geografică nu este prea mare pentru a-și exprima, și pentru a-i da conținut: solidaritatea de breaslă. Pornit într-un  adevărat periplu est-european pentru a se informa direct de la surse despre starea presei post-revoluționare românești, reporterul Jon Magnus, de la cel mai important cotidian norvegian – VG/Verder Gangs, ajunge la Bacău, în redacția Deșteptarea. Cu  figura sa inconfundabilă de viking bătut de vânturile aspre ale Nordului, ne cucerește instantaneu prin amiciția-i  spontană și o bună-dispoziție molipsitoare. Ne simțim apropiați ca după o îndelungată coabitare. Va sta puțin, doar două-trei zile, pentru a se documenta în legătură cu orientările și trebuințele redacției, după care va reveni. Eram la mijlocul lunii februarie ”90. Om de cuvânt, întrucât revenirea s-a produs după mai puțin de trei luni de zile, în luna mai. Însoțit, de astă dată, de doi dintre colegii de redacție împreună cu care traversase continentul călătorind peste  2 800 de kilometri într-un microbuz doldora de ustensile specifice gazetăriei: un fax nou-nouț și 15  reportofoane, mașini de scris, materiale de imprimare, rechizite. Adevărată mană cerească  pentru noi toți, cei din redacție, care ne făceam documentările notând cu  pixul sau creionul în clasicele carnețele.  Adevărați ambasadori ai bunăvoinței. Le arătăm, la dorință, tipografia – una în care lynotipele, regalele cu litere de titlu, masa de paginație, calandrul, sunt vedete incontestabile. Zâmbesc cu condescendență la întrebarea pe care le-o adresez – ce părere au  despre tiparnița noastră, și-mi răspund: da, utilajele voastre sunt numai bune de dus la muzeu. Și, spre demonstrație, își scriu reportajul pe o tabletă de mărimea unei palme de viking voinic, încarcă și fotografiile și printr-un simplu click expediază corespondența în redacția lor, unde este recepționată instantaneu. Rămân interzis de o asemenea demonstrație. La noi, o astfel de minune avea să se întâmple abia după vreo zece ani. Aveam ”să-i punem la respect”,  la prânzul colegial oferit la restaurantul ”Select”, cu bunătăți culinare de-ale noastre tradiționale, pe care le-au udat cu lacrimile provocate de tăria palincăi servită în pahare de vin. Surprinși fiind, de asemenea, de frumusețea  ștergarelor cu motive tradiționale moldovenești, cu care i-am dăruit. Dar nu aceasta avea să le fie impresia finală: în noaptea de dinaintea plecării lor spre casă microbuzul cu care veniseră și pe care-l parcaseră lipit de scara principală a hotelului ”Decebal”, a fost vizitat de șușări, aceștia servindu-se cu vreo două mii de dolari lăsați în torpedoul mașinii, cât și cu mai multe acte. Sigur că Poliția nu avea cum să le dea de urme (!), cu toate că patrula de zonă fusese atenționată special de către gazde să monitorizeze mașina. Dovadă indubitabilă  că faptele bune nu rămân, aproape niciodată, nerăsplătite.

1 de 4

În imaginile foto: Jon Magnus, alături de colegii săi, în redacția ”Deșteptarea” și vizitând orașul însoțiți de redactorul șef.

Neprietenii

Au fost și dintr-aceștia. Destui. Mai întâi: tipografii, care în scurt timp de la evenimente și-au  dat arama  pe față schimbându-și  atitudinea din  prieteni ai gazetarilor, în adevărați teroriști la scenă deschisă, condiționând tipărirea publicației de acordarea unor ”prime speciale” consistente pe fiecare apariție, dar și de alimentarea permanentă și îndestulătoare cu băutură, obligându-ne – pe cei din conducerea redacției –  să facem adevărate exhibiții financiare. Pactul de solidaritate gazetari-tiparnici se transformase,  astfel, într-unul de agresiune fățișă.  Aveam să constat, însă, și că ”nimic nu este permanent în această lume nebună; nici măcar necazurile noastre” : sub presiunea primarului instalat de noile autorități județene așa-zis revoluționare (n.a. – revoluție la Bacău?, un vis prea îndepărtat!), directorul Poligrafiei a fost somat să redistribuie spațiul tipografic pentru a face loc tuturor publicațiilor de buzunar – vreo 14 – 15,  care au sucombat în scurt timp din lipsă totală de audiență  -, limitând apariția Deșteptării la o singură ediție pe săptămână.  Argumentelor aduse de conducerea ziarului precum că pe lângă încălcarea grosolană a principiilor democratice pe care le clamau noii stăpâni, ar fi însemnat și trimiterea în șomaj a peste 50 de salariați, din cei 65 ai redacției, li s-a răspuns sec și imperativ: nicio problemă, îi preluăm noi, împreună cu ziarul!, au sărit cu oferta otrăvită cei care urmăreau schimbarea de autoritate și care ar fi avut  drept consecință  însușirea gratuită prin  mijloace dolosive a afacerii, care deja avea evoluții pozitive și din punct de vedere financiar. A fost prima tentativă de puci, dejucată cu fermitate  inclusiv prin  apelarea la televiziunea română și publicațiile centrale, care ne-au susținut cauza. Lucrurile nu aveau, însă, să se liniștească: la scurt timp – mijlocul lunii mai ”90, doi ”tovarăși democrați ” din conducerea CJFSN, unul – fost secretar adjunct cu propaganda în timpul regimului comunist decedat, celălalt – ofițer de aviație, instalați ca membri ai Consiliului, ne-au vizitat la vreme de seară somându-ne să le predăm ziarul. La intervenția promptă și fermă a întregului corp redacțional au fost nevoiți să-și ia picioarele la spinare înainte de a-și primi porția de șuturi prin părțile dorsale. Verificând astfel pe propria lor piele adevărul vechii zicale  o fi fuga  rușinoasă, dar e sănătoasă. Astfel că totul e bine când se termină cu bine.

… Și Istoria gazetei băcăuane a continuat să-și depene mai departe faptele.

Mihai BUZNEA