De când vorbim despre comunicare?
În liceele pedagogice/şcolile normale/clasele cu profil pedagogic din România ultimei jumătăţi de veac, disciplina limba română predată viitorilor educatori/învăţători era constituită din clasicele compartimente: elemente de fonetică (extrem de sumare), noţiuni de vocabular (capitol ceva mai bine alcătuit decât precedentul), gramatica (sau morfosintaxa, tratând despre părţile de vorbire, respectiv despre părţile de propoziţie şi subordonatele corespunzătoare; acest capitol se bucura de cea mai amplă reprezentare), noţiuni de stil şi compoziţie. Din anii 1980, viziunea s-a schimbat semnificativ, încât conţinutul învăţământului (planul-cadru, programele analitice şi manualele) a absorbit orientarea modernă reflectată în lucrările de specialitate pedagogică traduse şi prin/pentru Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei de la noi. Consecinţa, în ceea ce priveşte informarea filologică a viitorilor educatori/învăţători, a fost, ca pas ultim, lucrarea „Limba română – manual pentru clasele a IX-a şi a X-a (şcoli normale, licee şi clase cu profil umanist)”, de Elena Berea-Găgeanu, Doina Moigrădeanu, Florin D. Popescu (coordonator) şi Cezar Tabarcea (Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985-1998). Acest suport, ca şi cel destinat claselor XI-XII (cu noţiuni de sintaxă a propoziţiei şi a frazei) au fost apreciate fără rezerve de lingvişti reputaţi precum Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel, Corneliu Dimitriu, Ion Nuţă (de la instituţii academice ieşene: Universitatea „Al. I. Cuza” şi Institutul de Filologie Română „A. Philippide”), pe care i-am întâlnit la inspecţiile speciale pentru obţinerea gradului didactic I ori la sesiuni de comunicări ştiinţifice.
O generaţie nouă de manuale
Atât de importante sunt noutăţile incluse în manualul descris mai sus, încât este obligatorie catalogarea acestuia ca suport nou sub raportul conţinutului. În fapt, nu este vorba despre modificări ale nivelurilor limbii (fonetică, lexic, morfologie, sintaxă), ci de completarea acestora cu detalii structurale absolut necesare. Cât priveşte actul comunicării, acesta primeşte o tratare distinctă din partea autorilor (Cezar Tabarcea redactează capitolul „Limbă şi stil”), prin descrierea realizată de Roman Jakobson (1896-1982), adept al teoriei lui Ferdinand de Saussure, expusă în cursul său de lingvistică generală din 1915. Aşadar, un elev de 14 ani, aflat în clasa a IX-a a unui liceu pedagogic, găseşte la paginile 5-8 ale manualului de limba română că procesul comunicării prin limbaj deţine şase factori (emiţătorul, receptorul şi mesajul, principali; contextul, canalul şi codul, secundari), pe care sunt centrate tot atâtea funcţii ale limbii (în ordinea factorilor: emotiv-atitudinală, conativă, artistică/poetică/estetică, respectiv referenţială, fatică şi metalingvistică).
De subliniat că doar funcţia metalingvistică priveşte exclusiv nivelurile limbii (codul, adică), cărora le sunt rezervate circa 300 de pagini în cele două manuale. Concluzia: să nu confundăm limba (conţinutul celui mai important mijloc de relaţionare umană) cu comunicarea, care este scopul ori consecinţa utilizării concrete a acestuia. Ioan Dănilă
