Numarul editurilor bacauane tot creste, unele si-au facut in timp un nume, altele raman inca necunoscute, in plan national si chiar local. Carti ies saptamanal de sub tipar, insa aproape nimeni nu cumpara autori bacauani, editari bacauane, astfel ca de la un punct demersul editorilor locali pare contradictoriu, aproape cvasiinutil. Unde se rupe firul dintre scriitor si cititor am incercat sa aflam adresand cateva intrebari, aceleasi, domnilor Ion Prajisteanu, directorul Editurii „Casa Scriitorilor” – mai 2004 (si al suspendatei temporar Edituri „Plumb”), Stefan Olteanu, directorul Editurii „Desteptarea” (infiintata in 1990), Petre Isachi, directorul Editurii „Psyhelp” (1998), Ioan Danila, consilier editorial al Editurii „Egal” (octombrie 1998), Cornel Galben, consilier editorial al Editurii Corgal Press (1994), si Viorel Cucu, directorul Editurii Vicovia (2001). Numarul editurilor bacauane este mult mai mare, dar problemele lor sunt in esenta aceleasi. Si totusi…
Suferintele editorilor
Fara exceptie, cei chestionati au enumerat aceleasi probleme cu care se confrunta in demersul lor editorial: preturile mari practicate de tipografii, difuzarea catastrofala (v. lipsa unei retele de vanzare si promovare a cartilor), diminuarea drastica a numarului de cititori datorita concurentei exercitata de televiziune si internet, „nivelul tot mai scazut al anvatamantului, dezinteresul familiei, pragmatismul prost anteles, libertatea de a calatori, comoditatea. Absenta unei elite intelectuale autentice explica caderea si compromisul an care se scalda editurile nesponsorizate.” (Petre Isachi) s.a.m.d. Ca editor lingvist, Ioan Danila spune ca o problema cu care se confrunta editurile este si „starea limbii romane e de preferat sa nu se strecoare greseli de tipar, dar daca sunt semnalate nu-i nici o rusine ca o carte sa contina o erata, in secolele trecute, aproape toate cartile si publicatiile aveau erata e nu numai un semn de respect pentru cititor, ci si un mod de a se demonstra ca in acea editura exista cineva care stapaneste normele limbii romane literare”. In opinia sa, o editura mai sufera astazi de o „criza de autoritate in materie de abordare a unei teme (in stiinta) sau a unui stil (in beletristica)”, motiv pentru care este de parere ca „Ministerul Culturii ar trebui sa reanfiinteze statutul de consilier editorial’, cum avea in 1998.
Editorii bacauani nu au decat „castiguri morale”
Majoritatea celor intervievati mi-au raspuns ca editura pe care o conduc a fost infiintata „dintr-o mare dragoste de carte” si ca nici o clipa nu a insemnat o afacere. „Pe cand eram la am editat , semnat de regretatul Vlad Sorianu. M-am bucurat enorm atunci cand i-am inmanat autorului un exemplar. M-am bucurat de lacrima (de bucurie, cred!) ivita in coltul ochilor autorului. Profitul unei edituri se calculeaza, asa cum se calculeaza orice profit, in limitele bunului simt”, spune Ion Prajisteanu, care a editat in 2005 la „Casa Scriitorilor” 51 de titluri. „In nici un caz nu e o afacere decat daca luam in calcul castigul moral, spiritual, ne-a declarat si Ioan Danila. Pentru (in 2005 a editat 30 de titluri, n.r.) satisfactia uriasa este sa faca public un autor, un subiect, o tema, o valoare. Publicul insa confunda editura cu tipografia. Abia aceasta din urma poate vorbi de castig”. Nici pentru Petre Isachi editura nu este o afacere, ci mai curand „un act concret de a lupta ampotriva deculturatiei (dezalfabetizarii) tot mai evidenta an Romania viitorului”. Viorel Cucu, directorul Editurii Vicovia (a editat trei titluri in 2005), aduce un element nou in discutie: „Editarea de carte se situeaza, in majoritatea cazurilor, pe un loc secundar in activitatea unei societati comerciale. Multi editori de carte au alte mijloace din care isi castiga traiul. Castigul unei edituri de multe ori nici nu se calculeaza pentru ca nu este ce. Totusi va dau un exemplu de calcul: pret final carte – 10 lei, din care 40 la suta – cheltuieli de tiparire, 30-40 la suta – cheltuieli de distributie, 10 la suta cheltuieli de editare si vedeti si dumneavoastra cat de mult se castiga la un tiraj de 500 exemplare, asta in cazul in care intregul tiraj se epuizeaza. Cazul poeziei este elocvent. Pentru ca a devenit un gen literar de care tot mai putini sunt interesati, cartea de poezie nu se vinde deloc”. Consilierul editorial al Editurii Corgal Press spune ca uneori singurele satisfactii sunt ca volumele alese spre editare atrag premii: „Cand scazi costurile din ancasari si vezi ca iese mai nimic, ai doar multumirea ca ai anlesnit antalnirea scriitorului cu publicul sau, ca ai scos o noua carte pe piata. Daca volumele mai sunt ancununate si cu premii, atunci ai an plus si satisfactia ca nu te-ai anselat si ca, antr-adevar, cartile pentru care ai optat au valoare”. Un caz special este Editura „Desteptarea” (16 titluri in 2005, dintre care doua reeditari), care se plaseaza printre foarte putinele edituri bacauane care au profit. Secretul? „Rentabilitatea deriva din faptul ca editura noastra beneficiaza de absolut toate segmentele necesare tiparirii, de la culegere si tehnoredactare, pana la tiparire si lucrarile de legatorie sau brosare. Astfel, pretul pe exemplar tiparit este mult mai mic decat la editurile care nu beneficiaza de tipografie si legatorie proprie”, ne-a declarat Stefan Olteanu.
Autorul trebuie „sa se descurce” cu difuzarea cartii
Din cauza costurilor mari pe care le presupune introducerea unei carti intr-o retea de difuzare (uneori concureaza costurile de tiparire), editurile lasa in cea mai mare parte a cazurilor acest „amanunt” in grija autorului, care se vede cu cartile in brate si cu imaginatia pusa, din nou, la incercare. „antr-un stat eficient care combate concret (nu demagogic) fenomenul deculturatiei, difuzarea ar trebui sa devina o problema primordiala. Fiecare editura, asa cum ofera un numar de carti din fiecare aparitie la Biblioteca Nationala a Romaniei, tot asa s-ar putea oferi un fond de carte unui Centru national de difuzare – fie ca donatie fie la un pret de achizitie convenabil ambelor parti”, spune Petre Isachi, singurul editor care are deschisa si librarie. „Unele carti nici nu se lanseaza, dar au o difuzare foarte buna pentru ca autorii sunt cadre didactice si stiu sa se sprijine unii pe altii. (…) an conditiile an care statul ancaseasa impozitul pe profit imediat ce emiti factura, fara a tine cont daca an luna respectiva ai vandut sau nu vreo carte, nu prea ati arde sa mai faci difuzare”, spune Cornel Galben, atingand aici problema difuzarii de carte, ilicite, prin scoli. Stefan Olteanu crede ca sistemul difuzarii ar functiona mai bine daca autorul ar incepe promovarea cartii sale cu cateva saptamani inainte de lansarea cartii.
Cartile slabe sunt refuzate, cu tot cu geanta de bani
Chiar cu riscul de a pierde o suma mare de bani, editorii bacauani s-au aflat in situatia de a refuza editarea unui volum. Unii oameni cred ca banii pot cumpara totul, chiar si numele pe o carte, dar, uite ca nu e chiar asa. „Da, am refuzat, raspunde prompt Ioan Prajisteanu. In 1995 eram la , s-a prezentat un cu o sacosa de poezii, cca 2500 de pagini. Dupa ce au fost citite, au fost puse la raft. Ne facusem o parere. La o luna s-a prezentat autorul si fara sa se informeze daca ii este acceptata lucrarea a deschis o geanta diplomat in care avea fasicuri de bacnote de cate 5000 lei, abia aparusera. Cand i-am spus ca lucrarea nu e acceptata, si-a luat sacosa de poezii, geanta cu bani si dus a fost. Si-a gasit o alta editura”. In general, fiecare editor a sustinut ca refuza veleitarii, oricati bani ar avea, refuza literatura de proasta calitate, literatura subversiva. Numele editurii poate avea de suferit in urma unor astfel de compromisuri. „Am refuzat doua volume cu un limbaj trivial, chiar pornografic. Exista destula trivialitate in mijloacele mass-media, mai ales la TV, ca sa mai publicam si noi astfel de maculatura, sub sigla editurii noastre”, ne-a spus Stefan Olteanu.
Obsesia de a-ti vedea numele pe o carte
Apar uneori carti cu un continut slab, spre mediocru, si te intrebi ce motivatie o fi avand autorul sa faca publice niste randuri de o asemenea banalitate. Tentatia de a-si vedea numele pe o carte ii urmareste se pare pe prea multi. „Exista sau nu astazi in randul romanilor/bacauanilor obsesia de a-si vedea numele pe o carte, indiferent de calitatea textului publicat”? „Da, dar daca ar exista o minima cenzura calitativa (vezi rolul consilierului editorial), elanurile auctoriale ar putea fi stopate”, afirma Ioan Danila. Ion Prajisteanu recunoaste si el ca exista aceasta categorie de „autori” pentru care propune insa un leac: „Daca un om vrea sa-si vada numele tiparit, isi comanda o carte de vizita la tipografie”. Petre Isachi considera ca „obsesia de a-ti vedea numele pe o carte este o tendinta mondiala, de care nu scapa nici macar sefii de state, de guverne si de partide (vezi „explozia” de memorii, jurnale etc., publicate an ultimii 100 de ani, de catre liderii lumii) si tradeaza iluzia ca o carte ne-ar putea salva de la efemeritate, eternizandu-ne. Partial, adevarat, conditia fiind ca obiectul cultural numit carte sa aiba o valoare atemporala. an antiteza cartea mediocra (submediocra), publicata din vina editurilor, naste prostocratia si satisface orgoliul ignorantului care descopera cu satisfactie ca exista unul mai prost decat el”. Cornel Galben admite ca o astfel de obsesie exista, „dovada fiind maculatura abundenta care se gaseste pe piata. Ba am asistat si la o lansare hilara, cand sponsorul dadea autografe cot la cot cu veleitarul, punandu-si an plus si parafa pe coperta cartii. Din pacate, critica de antampinare nu-si face datoria, rareori veleitarii fiind pusi la colt”. Stefan Olteanu spune ca efectul nociv al publicarii acestor kilograme de maculatura este „derutarea cititorilor, sufocati de atatea titluri aparute”. Lucian Chisu, director al Editurii Muzeului Literaturii Romane, crede ca astfel de situatii ar fi ocolite daca pe cartile aparute cu banii autorului ar aparea aceasta mentiune, propunere care, la Festivalul de Poezie.ro de la Putna a iscat multe pareri contra, acestea fiind argumentate de faptul ca multi autori valorosi si-au lansat primele carti prin eforturi financiare personale. Scris de Laura HUIBAN
