Secretul supravietuirii unui popor sta in gasirea echilibrului. O tara ca România, destul de mica in comparatie cu marile puteri ale Europei, de azi si de altadata, a reusit sa se dezvolte nu atunci când era aliata cu vreo Putere ci atunci când niciuna dintre Puteri nu era suficient de puternica.
Sa ne gândim logic: câta vreme am fost sub suzeranitate otomana, nimic nu s-a putut construi in tara. In parte pentru ca bogatiile erau drenate catre Inalta Poarta, in parte pentru ca, daca domnitorii calcau strâmb, navaleau imediat turcii si demolau totul.
Dar inainte, sa zicem, in vremea lui Stefan cel Mare, când nici ungurii, nici lesii si nici turcii nu erau suficient de puternici ca sa puna stapânire pe Moldova, altfel s-a dezvoltat tara.
La fel, Unirea de la 1859 s-a putut face pentru ca puterile europene se pândeau una pe alta si aveau nevoie de o zona-tampon. Imperiul Otoman se clatina, Imperiul Tarist iesise puternic sifonat din Razboiul Crimeei, Anglia era departe, Austria voia, pe de o parte controlul Dunarii, dar nu voia nici sa provoace Tarul care se erija in aparatorul ortodoxiei.
La 1918, iarasi am profitat de slabiciunea Marilor Puteri. Austro-Ungaria se destramase, Rusia era in razboi civil, Franta era de partea noastra, dar suficient de departe incât sa ne simtim in siguranta cu un astfel de aliat, Turcia nu mai era imperiul de odinioara.
Când ne-am aliat, insa, cu Germania, marea putere europeana din 1939, in WW2, am dat gres, iarasi. Am fost nevoiti sa mergem pâna la capat cu aceasta alianta iar acest lucru ne-a costat pierderi de teritorii si plata unor imense despagubiri de razboi catre Rusia. Care, apropo, si-a consolidat statutul si ne-a aliat cu ea, fortându-ne sa mergem iarasi pe mâna unei singure Puteri.
Concluzia este simpla: tarii i-a mers bine atunci când a stiut sau a putut sa pastreze echilibrul intre puteri. Atunci când s-a aliat cu un stat mult mai puternic a avut numai de pierdut.
