”Eu nu lucrez pentru un ziar de comuniști”, m-am răstit la un redactor-șef adjunct, am rupt hârtiuța pe care scria colaborator Deșteptarea, apoi am ieșit furios din biroul domnului care mă scosese din minți la cei 18 ani ai mei. Așa a început prima mea aventură în presă și continuă azi după 32 de ani.
Amintirile din prima redacție liberă din Bacău și printre primele din România pot fi considerate controversate. Totul a fost legat de șefi și patron, the big boss. Între timp, în cele peste trei decenii, aproape tot ce știm despre presă s-a schimbat. De la organizare la profesionalism și lista poate continua mult și bine, iar patronii s-au transformat în cenzorii comuniști de pe vremuri, în cele mai multe cazuri, iar pretențiile sunt în general bazate pe profit și interese.
Primii pași în presă și prima demisie
În 1992, când m-am aventurat în presă, am avut norocul să întâlnesc doi scriitori care conduceau Deșteptarea din pozițiile de redactor-șef și director. Respectiv Cornel Galben și Ioan Enache, oameni de cultură, zona mea de confort dintodeauna. M-au primit călduros, mi-au urat succes și mi-au dat hârtiuța de care povesteam la început. Apoi am scris și tot am scris până într-o zi când m-am revoltat pe un caz în care doi polițiști au asistat indiferenți la cum în fața lor niște samsari băteau doi vânzători de cai în târgul de la Șerbănești. Am întâlnit victimele la spital, iar de acolo s-a născut un articol care a părut să-l încânte pe Ștefan Radu, secretar general de redacție la acea vreme, cred că-n 1993. Investigația mea de începător n-a apărut și după vreo două zile m-am întâlnit pe hol cu respectivul redactor-șef adjunct (între timp a trecut la cele veșnice), iar el m-a dojenit că-i atac pe onorabilii milițieni. Am aflat mai târziu că avea un interes personal de a nu scrie de rău despre instituția unde soția domniei sale lucra. Și mult mai târziu mi-au spus cei doi scriitori șefi că n-ar fi trebuit să-l iau în serios, ci să vin la ei. Prea tânăr și cu sângele iute la furie, pentru a judeca limpede că altcineva mi-a acceptat colaborarea. Fuse și se duse!
Cum să-ți investighezi patronul?!
După circa un deceniu, Dumitru Sechelariu (primar și patronul ziarului Deșteptarea) mi-a făcut o ofertă: să conduc secția de investigații. Eram mirat pentru că în această perioadă am scris multe anchete despre prietenii lui, despre PSD și chiar despre el. Și investigațiile nu înseamnă laude și căutatul scamelor invizibile. Aveam și cartea de muncă la România liberă, lucru la care nu doream să renunț că distanța de șefi și patroni este de preferat oricând. Pardon, era, pentru că acum este aproape imposibil să nu fie toată redacția înghesuită într-un spațiu extrem de mic, cu excepția trusturilor. Mi se părea că-s icompatibil, așa că am cerut și opinia șefilor de la București, care nu mi-au interzis, dar au punctat că speră să nu-mi afecteze independența.
Așa că am acceptat, jucând cumva pe sârmă între dorințele conducerii de la București și libertatea absolută de la Deșteptarea, un lucru rar de tot în presă și atunci. A venit însă o zi în care ordinul de la București a fost scurt și cumva bulversant: vrem o istorie de la A la Z a baronilor locali din județul Bacău. Primul pe listă era fix Dumitru Sechelariu. Misiune dificilă pentru că aveam de ales între o leafă bună din Bacău și una medie de la București, dar dilema nu era legată de bani, ci de meserie. Cum să-ți investighezi din nou patronul? Cu grijă și atenție, vorba românului.
M-am apucat așadat de treabă, iar la final a venit rândul șefului suprem profesional să-mi răspundă la acuze. Singura concesie a fost că l-am informat dinainte că am misiunea cu pricina și că pot demisiona, dacă vrea să mă oprească. Mi-a spus doar atât: ”Tibi, ți-am interzis vreodată să scrii despre ceva sau ți-am cerut să mă pictezi frumos, ori pe vreun alt amic de-al meu? Ți-am zis mereu doar să-ți faci treaba, iar eu sunt mulțumit de tine. Așa că nu te opri acum, iar eu voi justifica tot ce-am făcut rău sau bine”, a încheiat el zâmbind. Nu mai există astfel de patroni de presă, ci par invenții pur și simplu.
Articolul a apărut în România liberă chiar pe prima pagină. Și nu de bine, ci echilibrat, așa cum am încercat să scriu mereu.
Revenirea și plecarea definitivă, cu iluzia ca talangă
Drumurile noastre s-au despărțit o vreme din alte motive, pentru că nu mai aveam eu timp să lucrez în patru redacții (aveam încă două colaborări, dintre care una peste ocean). Pe 1 ianuarie 2004, am decis să renunț la jobul de la România liberă, din motive profesionale. Aflasem lucuri care mi-au zdruncinat imaginea despre șefi și patroni. Primul care m-a sunat și mi-a făcut o ofertă a fost Seche, cum îi spuneam toți. O ofertă de nerefuzat și la această oră, atât din punct de vedere financiar, cât și legat de libertate. Aveam funcția de reporter special, ceea ce presupunea idealul: scriam ce doream și când aveam dispoziție (fără o normă de anchete), iar de articole răspundeam doar în fața directorului general și a redactorului-șef. Jobul de vis. Din nou am anchetat pe cineva din familia patronului, iar el nu s-a băgat. Ba nici n-a spus nimic, că nu-l mai informasem, ci pur și simplu a apărut investigația care a fost preluată de presa națională.
Din păcate, cred și acum, am visat să lucrez în echipa relansatului ziar Cotidianul (unde se forma o echipă din spuma gazetarilor) și am plecat. I-am spus lui Dumitru Sechelariu, care era cătrănit că pierduse alegerile pentru funcția de primar, iar el mi-a urat succes și nu cumva să-l evit dacă vreau să revin în Bacău sau am nevoie de vreun ajutor în capitală unde avea mulți prieteni. Relansarea s-a terminat prost, iar libertatea de la Deșteptarea n-am mai regăsit-o până când n-am devenit freelancer și mi-am făcut propriile mele produse media. Doar că nu-i același lucru să-ți dai singur salariu, ceea ce des se întâmplă să nu ți-l dai. E dificil să fii patron și gazetar în același timp, pentru că trebuie să refuzi mulți bani pentru a nu abdica de la deontologie.
Greșeli și iluzii
Știu, poate sună că prea îl periez pe fostul patron, dar este doar realitatea trăită și necenzurată. Am fost împotriva lui când a fost ales primar, considerând că nu are ce căuta acolo, dar și contra lui când a devenit proprietarul Deșteptării, crezând că e semn de dictatură. M-am înșelat în ambele cazuri, recunosc. S-a dovedit că a fost cel mai bun primar al orașului Bacău de după 90 și cel mai bun patron de presă pentru care am lucrat. Pentru că sunt altfel construit (n.r. probabil pentru alte vremuri), spre deosebire de alți colegi care au ajuns mari cu ajutorul lui Dumitru Sechelariu, eu n-am vrut să profit. N-am vrut politică și nici să fiu bogat. Mie mi-a fost suficientă plapuma presei și nu m-am gândit niciodată la mai mult. Acum a rămas un cearșaf găurit și murdar ca steagul României din decembrie 89, atunci când toți am sperat că vom trăi un vis frumos în libertatea dobândită cu sânge. N-a fost să fie, dar unii încă suntem pe baricade. Baricadele disperării pentru că oferta a fost unică atunci. Acum doar nu acceptăm că a fost o iluzie. Dar a fost un vis frumos, nu? Și încă mai putem visa. Mai ales cei care am trăit povestea de la început.
Tiberiu Lovin
