Interviu cu Ion Fercu, castigatorul Premiului pentru Proza oferit de Uniunea Scriitorilor din Romania – Filiala Bacau pentru aparitiile editoriale din 2004.
-„Oaspetele”, cartea premiata, este primul dumneavoastra roman. Premiul va da curaj sa continuati tot cu un roman?
-Imi da curaj sa continui acest roman. Deja, in „Timpul” de la Iasi am publicat primul capitol din volumul al doilea al „Oaspetelui”. Si lucrez in paralel la „Filosoful Dostoievski”.
-Cum s-a nascut „Oaspetele”?
-E greu de spus cum se naste o carte. Pur si simplu a curs deodata in vreo doi ani. E povestea dramei romanului de prin 1950 pana astazi.
-Cum a fost trecerea de la poezie la proza. Cum ati simtit-o ca experienta personala, interioara?
-Putin dramatica. Pentru ca unii au spus ca oamenii care tradeaza poezia fac o crima. Cei care au scris intai poezie si apoi trec la proza. Corbu, de pilda, poetul de la Iasi, mi-a spus: . Am tradat poezia si nu-mi pare rau. pentru ca nu eram strain de proza. Am mai avut o carte de eseuri, „Agonia umanului”. Sunt ziarist, uneori fac dupa cum bine stiti si proza scriind inevitabil. N-a fost o trecere nefireasca. Iar unii spun, inclusiv presedintele juriului, domnul profesor Alexandru Dobrescu, ca in acest roman este si multa poezie. A fost o trecere fireasca. Dar e drept ca m-am apropiat de acest roman de care sunt indragostit. Si de atunci am scris foarte putina poezie. Acum ma simt ca si cum as trada romanul, proza.
-Care credeti ca ar trebui sa fie atitudinea scriitorului de astazi fata de publicul sau pentru a fi citit, ca literatura sa nu treaca prin impasul prin care trece?
-Una de foarte mare respect. Din pacate, de pilda spunea foarte frumos Ovidiu Genaru, „Ioane, ai vazut ca de-o bucata de timp ne citim noi intre noi. Ne trimitem cartile prin prieteni, ne dam telefoane. Ti-a placut ce-am scris?”. De aceea, cititorul trebuie privit cu mare, mare respect chiar si atunci cand nu este de acord cu tine, chiar si intr-un fel violent.
-N-ar trebui sa mearga spre el, prin mai multa publicitate sau treaba scriitorului e doar sa scrie?
-Aici ridicati problema difuzarii cartii. Care este intr-un mare impas. Ridicati de asemenea cealalata problema a insului care traieste totusi in provincie, chiar daca spune ca nu este totusi provincial asa cum spun eu. In provincie este mult mai greu desi noi avem norocul ca in Bacau exista totusi o viata literara mult mai animata decat in alte zone ale tarii.
-Spune-ti-mi cativa scriitori, de preferinta contemporani, pe care ii admirati ca cititor sau ca scriitor care stie ce inseamna scriitura.
-Nu sunt chiar atat de indragostit de contemporaneitate. Si pentru ca ma intrebati, da, as putea sa ma includ si pe mine aici. Poate pentru ca sunt foarte indragostit de clasici, de Dostoievski, De Shakespeare, de Dickens, de Tolstoi. Sunt niste valori fundamentale, perene. De plida cand citesc pe Goethe, a nu stiu cata oara am citit „Faust”, il citesc cu mare emotie. Dintre contemporani imi place grozav de mult Umberto Eco. Nu-mi place Coelho, despre care cred, am citit, este umflat putin de publicitate, de presa. Cartarascu. Fara indoiala ca este un scriitor important dar exagerat de umflat si el cu pompa de catre presa.
-Ce inseamna un scriitor important? Si o carte importanta. Ce spune cuvantul asta despre un scriitor? Ca e citit mult, ca apare des in presa, ca e important la nivelul ideilor pe care le comunica?
-Problema s-ar pune cred cam asa: Este posibila fericirea? Solon de pilda ne spune ca daca noi vrem sa dam verdictul daca am fost sau nu fericiti ar trebui sa asteptam finalul vietii. Si atunci, in ultima secunda, inainte de ne da obstescul sfarsit, atunci sa spunem: „da, am fost sau n-am fost fericit”. Nu stiu daca se poate spune despre un scriitor in viata ca este important. Trebuie sa treaca generatii, generatii, generatii. Am spus despre Marin Preda ca este important. Copilaria, adolescenta mea au fost purtate in bratele lui Sadoveanu. Chiar credeam. Si iata ca acum spunem ca, de fapt, Sadoveanu are niste pacate mari, ca Marin Preda are si el pacatele lui. Ne trebuie o distantare mare temporala, cred, pentru a emite asemenea aprecieri, daca un individ este important sau nu. In rest, in contemporaneitate sunt intamplari. Ne place, nu ne place, afinitati, prietenii. Jurii, mai mult sau putin partizane. Am vaga certitudine, daca exista vaga certitudine, ca exista si jurii care acorda premii unor indivizi, pe care nici unul din membrii juriului nu i-a citit, cred.
-Este si cazul de fata?
-Nu cred ca este cazul de fata. Ba chiar sunt convins. Pentru ca profesorul Dobrescu si alti doi oameni pe care ii cunosc aici sunt niste firi morale puternice, puternice.
-Cum ati vrea sa fie imaginea lui Ion Fercu in gandul cititorului sau. Sau nu va pasa?
-N-as putea sa spun ca nu-mi pasa. As vrea ca orice cititor, dupa ce arunca aceasta carte si a citit-o, sa spuna „da, uite, ma intalnesc cu acest om, cu acest scriitor, in niste puncte fundamentale”. Si as vrea sa vorbesc, sa am un dialog cu el cu argumente si contra argumente. O carte care nu incita la lectura si la dialog e o carte moarta.
-De ce scrieti? Pentru a fi citit sau dintr-o nevoie interioara de a va elibera de fantasme, obsesii, revolte?
-Cioran spunea ca o carte este o sinucidere amanata. Cred ca nici el, pesimistul de serviciu al romanilor, nu credea cu toata fiinta sa in aceasta marturisire. Scriu, probabil, ca sa hranesc niste iluzii, ca sa haituiesc niste fantasme. Scrisul este un fel de Revolta de la capatul Strigatului. Percepe cititorul semnificatia acestei Revolte? Ramane aceasta Revolta numai in spiritul meu? Greu de spus…Dar daca fie si numai un singur cititor din aceasta lume devine un receptor autentic pentru mesajul meu pot spune ca n-am aruncat in zadar samanta Cuvantului. Scris de Laura HUIBAN
