„Pe ulita armeneasca…”

Am auzit, nu cu multe zile an urma, la un post de radio, un cantec ce mi-a trezit amintiri pe care, aproape, le uitasem. Da, cantecul acela de demult…. „Pe ulita armeneasca, Trece-o satra tiganesca…” O, tempi pasati…! Parca era pe la sfarsitul anilor 60, sau chiar an primul an din sirul lui 70… La Varna – oras la Marea Neagra, din Bulgaria – avea loc un mare Congres Mondial de Sociologie, la care m-am numarat si eu printre participanti. Din Bacau mai erau regretatul profesor universitar Mihai Merfea, apoi profesorul Petru Filioreanu, prieten de-o viata, si alti sociologi, cadre didactice… Congresul a tinut aproape o saptamana, timp an care au fost discutate mari si importante probleme ale implicarii Sociologiei si altor stiinte sociale an viata politica, economica etc… Pentru mine, cel putin, a fost fantastica antalnirea cu somitati ale Cunoasterii Sociologice, Politologice etc., precum francezul Claude Henri Schombart de Low sau americanul Robert Merton, din operele carora studiasem cu interes si placere. Era august, era foarte cald, iar ceea ce ne deranja pe noi, cei din „Lagarul socialist”, era – poate o sa zambiti – tinuta vestimentara. Primisem indicatia sa purtam costum si cravata, ancat transpiratia, starea de sufocare, aproape, ne deranja cumplit. an schimb, „Occidentul”, practic si dezinvolt, se… adaptase, pe loc, la mediu, si mare mi-a fost mirarea cand i-am vazut pe idolii mei an pantaloni scurti, tricouri si slapi… Asa ca, abia asteptam serile, cand ne opream direct la „Trifon Zarezan” unde, an decorul acela desprins, parca, dintr-un tablou de Sischin, gaseam racoarea mult asteptata langa o friptura si o bere rece… Caci eram cazati an cunoscuta statiune „Nisipurile de Aur”, iar „Trifon Zarezan” era un fel de barlog modern, cu bar, mese si ring de dans, „azvarlit”, undeva, sub pamant, langa marea cea mare… Da, chiar sub pamant fusese construit, nu stiu cum, restaurantul acela, iar chelnerul care ne servea era un fost… roman. Chiar an ultima seara de dinaintea plecarii noastre spre casa – pacat, mare pacat! – la o masa alaturata grupului nostru chefuia un grup mult mai numeros, de nemti din fosta Republica Federala a Germaniei, Germania fiind divizata, an acel timp, an cele doua state, RFG si RDG. Noi aveam an fata cate o sticla de bere, iar pe masa loc curgea sampania an valuri… Vorbeam tare si noi, si ei si, deodata, numai ce-i auzim cantand, la anceput cam timid, dar mai apoi navalnic, „Pe ulita armeneasca, Trece-o satra tiganeascaaa…” Imediat ne-am alaturat lor, am schimbat berea pe sampanie – ei facand-o pe… gazdele, oamenii erau nemti de origine romana si s-au aratat fericiti cunoscandu-ne… Pana spre ziua am cantat acest cantec, de parca numai acesta ar fi existat, dar a fost atat de frumos, si am legat o prietenie de se parea ca nimic nu ne va desparti vreodata, si am discutat, si iar am cantat, ancat, mai mult ca sigur, cineva dintre noi a scris un raport care a fost pe placul sefilor si a fost laudat… A doua zi, cam mahmuri, am plecat spre tara… Autocarul a oprit, dupa vreun ceas, sa vedem si sa admiram Capul Caliacra. Aici, an acest splendid loc, ne-a antampinat – cine credeti? – chiar un grup de tigani. Noroc de profesorul Mihai Merfea, care vorbea atat de bine limba lor, ancat s-a anteles cu ei de minune, cedand, an cele din urma, rugamintii lor sa le trimita un tambal, instrument muzical pe care oamenii aceia si-l doreau mai presus de orice… an sfarsit, am plecat, iar „Pe ulita armeneasca” a fost cantecul care ne-a ansotit tot drumul… S-a antamplat ceva de-atunci, eu nu l-am mai auzit. Doar acum cateva zile, la un post de radio…

Eugen Verman