Ii adresez intrebarea si apoi tac, rezistand tentatiei de a interveni, anticipand raspunsuri. Il urmaresc. Raspunsul se naste in aer, intre doua sagetari de penel. Ilie Boca picteaza cand vorbeste, mainile traseaza contururi imaginare, pun pete de culoare pe cuvinte, modeleaza sensuri. La auzul intrebarilor care intra in spatiul sau personal, privirea i se adanceste. Raspunde dar ii vad apele ochilor involburandu-se, in intunecimi profunde. Chipul prinde o alta expresie, sensibila. Simt nevoia sa echilibrez, pun o intrebare legata de arta sa. Se insenineaza vorbind despre lucrari, pictori, despre Bacau, despre cum intelege el sa faci parte din comunitate.
-Ati implinit pe 21 februarie 69 de ani.
-Da, astept la anul 70 de ani.
-Ii asteptati?
-Ei, ii astept. I-astepti, nu-i astepti, ei vin si trec fara sa te intrebe.
-Trece repede viata?
-Foarte repede. Eram nu demult tanar artist plastic, ne luptam pentru case, ne luptam sa avem un atelier, un magazin. Cu cata greutate! Nu pot sa zic ca erau oameni rai. Retrospectiv uitandu-ma erau unii, dom’le, foarte toleranti, dintre oamenii politici de atunci. Dar, si atunci si acum sunt cam neinitiati. Nu sunt alfabetizati in conventia artelor. Sa aiba placere, sa fie colectionari.
-Care a fost cea mai mare umilinta pe care ati indurat-o ca om de cultura?
– Pai cand vezi ca vine unul care are autoritate politica sau administrativa si-ti spune niste grozavii, cand il auzi ca vorbeste despre arta in care tu te perfectionezi de atatia ani si-ti vorbeste asa, parca ai fi de la grajd, alta umilinta mai mare ce poate fi? E complicat, foarte complicat. Si astea au fost si inainte si dupa, din astia, infatuati, ca au bani, si vorbesc parca detin adevarul in materie de arta. Si el nu stie nimic, banuieste. E asa ceva, traiesti momente din astea. Daca esti intr-o functie publica, trebuie sa ai modestie. Faci ceva pentru oameni. Asta e, din pacate, fiecare incearca sa faca pentru el si nu pentru colectivitate. Traim intr-un oras pe care trebuie sa-l ajutam sa fie reprezentativ, nu oricum, nu numai cu fotbal. La Bacau sunt artisti importanti si primaria ar trebui sa-i ajute, sa faca ateliere, sa cheme artistii cand e vorba de facut ceva sa-si dea cu parerea despre estetica orasului, si arhitecti si tot. In Franta artistii sunt privilegiati, au grupuri de ateliere cu locuinte date de primarie. Si atunci sigur ca la Paris sunt artisti din toata lumea. Asa are Parisul glorie de capitala culturala in domeniul artelor plastice. New-York-ul da mereu burse, cheama spre locul ala. In Bacau ar trebui un invatamant artistic cu care sa dezvolti intelegerea tinerilor creatori. Inchipuiti-va ca la doua universitati cu atatea specialitati ar exista o sectie si de arta. Cum s-ar dezvolta si designul la atatea obiecte pe care producatorii de aici le fac! Ei ar trebui sa aiba specialisti in domeniul vazului care stiu cum ar trebui sa arate si ambalajul si obiectul, care sa aiba forma estetica cea mai buna, cea mai economica. Pentru ca se prezinta la o concurenta, ca la o piata. Este ales si sunt niste criterii de alegere.
-Sunteti un artist plastic renumit. Cum a ajuns Ilie Boca sa fie maestrul Ilie Boca?
-Mi-am formulat un program. In primul rand aveam in intentie construirea spectacolului, asta a fost lupta cea mare, ca sa faci un spectacol in care toate lucrurile sa se imbine bine, sa fie inchegat stilistic si expresiv, ma rog, cu asta te si lupti in atelier, mereu, mereu, sa simti ca este o legatura intre simtirea ta si ceea ce este in afara ta, o materie care se instraineaza, sa fie o egalitate, o putere de traire. Asta este una din luptele pe care le tot duci, sa te recunosti acolo, sa recunosti marca ta, trairea ta, programul pe care ti-l propui. Sigur ca trairea este sau nu este, asta nu ti-o poti comanda. Poti comanda partea rationala si atunci iti propui: „asa trebuie sa fac, un spectacol, care sa se inchege”. Si nu stiu, daca acolo, reusesti sa obtii centimetri tai de unicitate, sa te recunoasca, sa-ti recunoasca aceste calitati. Unii, chiar daca muncesc, sunt constiinciosi, nu reusesc sa ajunga la un fel personal de a fi, pentru ca trebuie sa fii personal. In arta nu esti ca la cizmar ai invatat sa faci pantofi dupa anumite formule si faci tot timpul pantofi, mai buni, mai rai. Sunt si in pictura unii care devin meseriasi. Trebuie spandemie, trebuie traire, trebuie multe care sa convinga, mereu intoarcere la ce s-a facut pana la tine, noi nu sunterm singuri, traim si suntem si consumatori de arta. Aici este mai complicat. Sa stii tot si sa poti uita. Sunt toate civilizatiile vechi atat de mari, de importante, ce inseamna locul acesta in care traim si in care exista o civilizatie de Cucuteni? Care au niste minunatii de vase. Ei, cum au ajuns la abstragerea asta a formelor geometrice a atator vase utilitare. Sunt primii de fapt, e prima civilizatie Cucutenii, Neolitic, care e inaintea Greciei, Mesopotamiei. Ce s-a intamplat?
-Ati pierdut vreo lupta cu dvs?
-Nu poti sa castigi mereu. Sigur ca sunt intamplari ale neputintei. Esti si invins, esti si suparat, esti si bucuros, cum e viata, cum sunt oamenii, mereu tu esti in starea de neliniste. Nu stiu, cred ca daca starea de neliniste, care este creatoare, ar disparea, devii plat. Ai iesit din functiune. Ma gandesc cu groaza la cand vor veni neputintele, asta este cel mai groaznic cand ma gandesc la viitor. Cel mai important, si mereu am spus, este sa facem ceva pentru generatiile care vin, ar trebui facut mai mult pentru invatamantul artistic la Bacau. Dar cine face? Asa, cuvinte, electorale, sunt multe. Artele vizuale sunt importante.
-Puteti spune dupa 69 de ani de viata ce este mai important, din toate alergarile noastre si toata zbaterea? Ce-a contat pentru dvs cel mai mult?
-Important e sa te gasesti pe tine, sa-ti gasesti multumirea, bucuriile. Sigur ca familia este foarte importanta. Dar am incercat sa ma sacrific pentru arta, timpul meu a fost spre aici, nu m-am pierdut in lucruri facile, am incercat sa mi-l folosesc. Sunt in viata si lucruri bune si rele. Uneori revii la cele proaste, uneori pici, dar am incercat sa-mi fructific timpul spre directia asta, sa ajung la ceea ce-mi doream. Sigur ca speri mereu ca lucrurile bune se vor face. Nu stiu, niste culori foarte bune pe care le pastram, pentru ceva ce consideram ca e inca in facere, pentrui ca inca nu eram la maximum. Si uite ca trece viata, spre sfarsit, si parca inca mai ai sentimentul asta ca sunt foarte multe la care sa revii pentru ca se intampla de multe ori sa ma intalnesc cu o lucrare plecata deja si pe care as vrea sa o indrept. Nu, nu ma simt acolo. Am de reprosat dar este a altcuiva, nu mai este a mea, adica e numele meu dar…e mai complicat. Si in muzee, cand se fac expozitii cu lucrarile mele, nu intotdeauna se aleg cele care ma reprezinta. Fiecare lucrare are intimitatile ei dar nu mai poti interveni, gata. Ai gresit o data, ramane asa. Cand gasesti lucruri din astea in care nu te regasesti pe tine, iti vine sa le cumperi si sa le distrugi. Dar mergi mai departe si spui: „Uite ce am facut!”. Adica ai vrea sa ramana numai lucrurile foarte bune dar nu se poate. Si aici este lupta pe care o duci mereu in atelier cu mormanele de lucrari, pe care le modifici tot mereu, am teancuri pe hartie, care-s mai usor de modelat, mai la indemana.
-V-a fost vreodata ciuda pe un artist ca a pictat inaintea dvs ceea aveati in gand?
-Nu, n-am fost niciodata gelos pe un artist dinaintea mea. Dimpotriva, ma bucuram ca descopar niste lucruri pe care le credeam si eu. Sigur ca in timp tot descoperi niste lucruri deosebite.
-Care sunt artistii cu care v-ati „intalnit”?
-Mi-au placut Rembrandt, El Greco, Van Gogh. Mai sunt niste artisti pe care i-am descoperit, mesopotamienii, apoi nu mai vorbesc de japonezi, de chinezi, miniatura persana, miniatura europeana. Adica au fost perioade cand mereu descopeream. Sigur, acum in albumele pentru consumul public foarte rar gasesti ceva care sa nu cunosti, ceva nou, asta tot cauti. Sunt unele lucruru minore, care pot fi foarte interesante, iti pot da sugestii. Acum la Bacau nu prea sunt carti de arta, gasesti din ce in ce mai rar. Ma uitam, am avut bucuria sa primesc o carte deosebita de ziua mea, de la doctorita Stefanescu, „Istoria frumusetii”, de Umberto Eco, nemaipomenit, niste reproduceri din toata cultura vizuala, picturi, pana la fizionomii de actori contemporani, oameni care au marcat lumea, foarte interesant!
-Nu se poate trai fara cultura?
-Se poate trai, dar cum? Esti asa o vietuitoare la limitele biologicului. Arta totusi te patrunde, te face sa ai o traire mult mai puternica. Altcumva te darui, altcumva te legi prin arta de lume, de semeni. Altfel, fara arta, lumea ar fi foarte saraca, infiorator, am fi o lume de roboti. Sigur, bucuria artei se obtine cu niste eforturi dar are o misiune foarte mare si cei care nu se pot bucura de aceste adevaruri ale artei, cred ca, sunt niste persoane handicapate.
-Pentru dvs ce-a fost arta, simplu mijloc de expresie?
-Limbaj. Ma foloseam de limbajul artei pentru a-mi trai starile, a ma lega intr-un fel de ceva material, cu fiecare zi, cu lucrurile pe care le infaptuiesti, in care este si suferinta si mandrie. Pentru ca nu intotdeauna iti reusesc. Trebuie efort, munca, incerci sa gasesti.
-Ce tristeti aveti?
-Foarte mult timp am fost indignat ca in cronici mi se spunea ca exista o tristete in lucrarile mele, expresivitate, eram catalogat expresionist, chiar la un articol al lui Dan Grigorescu, de exemplu, dupa expozitia de la Dalles, care era o lucrare compusa, cu masti. Si masca fiind unul din elementele expresionismului el m-a si catalogat, comentand ca „vin” din Ensor si Kutler. Eu consideram ca Ensor are un cu totul alt tip de spectacol. M-am luptat intotdeauna sa organizez suprafata, sa o cumpun, mijloacele sa fie la indemana, adica sa pot bomba o panza sau sa o pot retrage, ea sa fie supusa vointei mele. Eu nu m-as incadra
intr-un curent.
-Cum se inteleg omul Ilie Boca si artistul Ilie Boca? Au uneori dialoguri incomode?
-Bineinteles ca sunt dialoguri si imputari. Sigur ca este un razboi asa, de care e nevoie, si el trebuie sa duca la o linistire si sa convietuiasca. Nu se poate altfel. Reprosuri sunt, de la folosirea timpului, pana la multe altele. Cu cat imbatranesti, timpul devine si mai pretios. In tinerete tot visam pe nu stiu unde sa ma duc sa invat, pe urma a disparut chestia asta, am si fost in multe parti ale continentului dar nu mai am acum aceasta tentatie. Tentatia este sa lucrez, sa fac, timpul ce trece se consuma. Si mergand asa sigur ca vezi, te imbogatesti, ai niste trari, dar atata tot. Nu? E ca si cu un film, iti mai amintesti de el, dar… In atelier, faci ceva, te construiesti.
Ilie BOCA
Nascut: 1937, comuna Botosana, judetul Suceava .Academia de arte plastice „Nicolae Grigorescu”. Expozitii personale an strainatate: 1974 – Academia Romana, Roma, Italia 1978 – Kiel, Germania 1979 – Dusseldorf, Germania 1985 – Galeria „Vieller Conen”, Oberhausen, Germania 1991 – Corinth, Grecia 1992, 1993, 1998 – Basel, Elvetia 1994 – Geldorp, Olanda Cairo, Egipt 1998 – New York, SUA
Premii: 1984 – Premiul „Caravaggio”, Roma, Italia Marele Premiu „Voronetiana”, Suceava, Romania 1989 – Premiul pentru pictura al UAP 1990 – Premiul II Bienala Euro-Asia, Ankara, Turcia 1992 – Marele Premiu al Ministerului Culturii din Romania 1997 – Marele Premiu la Bienala „Lascar Vorel”, Piatra Neamt, Romania Premiul pentru artisti romani al UAP din Republica Moldova.Scris de Laura HUIBAN
