E mai onorabil să dai greș decât să trișezi

Auzim mereu că trăim un timp în care totul s-a degradat, că nu mai avem modele, și că ar fi nevoie, totuși, de astfel de raportări la niște figuri exemplare. Din viața reală, din istorie, literatură, etc. De fapt, noi urmăm niște modele, nu întotdeauna pe cele mai bune, din păcate. Și asta pentru simplul fapt că suntem niște ființe mimetice și că majoritatea lucrurilor pe care le învățăm de-a lungul existenței noastre nu fac decât să reproducă anumite tipare, conduite sub a căror influență am crescut, ne-am format. Ne imităm părinții, bunicii, adesea fără să fim conștienți de asta. Adică repetăm lucruri pe care le-am văzut și le-am auzit în copilărie, în mediul nostru familial. Și atunci apar probleme, fiindcă altele sunt condițiile de viată actuale, iar comportamentul nostru apare ca neadecvat când nu reușim să ne desprindem de modelele care ne tutelează. Lucrurile merg foarte departe în direcția asta, și ne trezim că suntem prizonieri ai persoanelor în puterea cărora ne aflam. Psihologii ne avertizează că, în multe momente semănăm cu mama dezamagită de noi, cu tatăl furios pe noi, apoi cu soțul și iubitul care vor să ne domine, asta în cazul femeilor. Dacă ne uitam în oglindă, observăm că până și expresiile emoționale ale celor care ne domină se înscriu la fel pe chipul nostru. Uneori se întâmplă și alt fenomen, ajungem să semănăm cu o altă persoană, pe care o admirăm în secret și vrem să-i fim aidoma, pentru că ne trezește invidia, gelozia. Iar invidia nu este altceva decât o declarație tacită de admirație. Iar în acest joc foarte complicat al măștilor, al oglinzilor, e posibil să nu mai știm care este chipul nostru adevărat. Am văzut oameni reduși la o mască, la o singura ipostază, cu un comportament stereotip. Oameni cu o afectivitate și o umanitate săracă, precară. Pentru ca nu au avut parte de o educație sentimentală, de regulă educația ocupându-se de raționament, de formarea ființei logice. Nu și de ființa afectivă. Or, nu numai somnul rațiunii naște monștri, ci și acela al afectivității. Mi-a plăcut întotdeauna un gând al lui Cehov, care spunea că sensibilitatea e geniul adevărat al omului. Și ea este cea creativă, pentru că inspirația nu vine din creier, ci dintr-un adânc al ființei, din senzații, obsesii, din ceva nedefinit, nelămurit, cel mai adesea. În fine, ce vreau să zic, de fapt? Că lucrul cel mai imortant este sa devenim noi înșine, ființe individuale. Iar dacă e vorba să adoptăm un model, apoi acela trebuie să fie unul autentic și cu adevărat valoros. Cei tineri, mai cu seamă, ar trebui să afle că multe persoane și personaje care se perindă pe la tot felul de emisiuni nu sunt modele de urmat. Modelele sunt în altă parte, iar pentru a le găsi e nevoie de cultură, de multă cultură, de cunoaștere. „Învățați-l minunăția cărților”, așa îi îndemna Abraham Lincoln, într-o celebră scrisoare deschisă, pe profesorii fiului său. Le mai cerea să-l învețe că nu toți oamenii sunt sinceri și onești, dar că e bine să-i asculte pe toți, pentru a putea apoi să selecteze ceea ce-i bun, trecând totul printr-un „ecran al adevărului”. Să-l învețe să fie cinstit, pentru că „e mult mai onorabil să eșueeze decât să trișeze”, să încerce să gândească cu mintea lui, având tăria „să nu urmeze turma”. Sunt niște vorbe pline de înțelepciune, conținând un model bun de urmat pentru tinerii din orice vremuri.