E la nave va

Încep destul de nesigură pe mine noul an, fără planuri mari, asta, în niciun caz. Nu îmi fac planuri, indiferent de dimensiunea lor, nu pot să mă laud că am nu ştiu ce proiecte etc. De aceea şi evit să răspund la întrebări legate de ceea ce-mi propun, pentru că am o stare neclară, una de aştepare a unor viitoare cristalizări. Sigur, ştiu ce-mi doresc, aşa, în mare. Să fie bine copiii mei, să nu am parte de încercări urâte, să-mi fac treburile profesionale în linişte, fără niciun fel de agitaţie (care mă inhibă, mă indispune), să citesc cărţi interesante, să recitesc Proust, fiindcă mi s-a făcut dor de el, să văd multe spectacole bune, ca să-mi placă să scriu despre ele, să călătoresc în locuri frumoase, să nu încetez să visez. Sper să-mi iasă nişte lucruri, pentru că am mâncat în noaptea de Anul Nou un ciorchine întreg, nu doar 12 boabe de struguri, câte una pentru fiecare lună, boabe aducătoare de noroc, potrivit unei tradiţii mediteraneene (am adoptat-o, de ceva timp, combinând strugurii cu puţină brânză albastră). Oricum, eu sunt convinsă că nu are cum să-mi meargă bine dacă-mi pierd umorul şi simţul relativului. Râsul este edificator! Îmi iau, aşadar, o mare porţie de autoironie, mă autopersiflez cât pot de mult şi atunci reuşesc să am şi spor la lucru, pentru că-mi place să mă contrazic (eu îmi fac cele mai grozave surprize!), să apuc în direcţii neaşteptate, cultivându-mi spontaneitatea. Poate aşa o să termin o nouă carte (mare parte din ea este deja în calculatorul meu), pe lângă cea aflată acum în tipografie. Aş fi fost foarte tentată şi de alte obiceiuri de Anul Nou, de prin diferite colţuri de lume, de pildă, tare aş fi vrut să arunc pe geam ceva mobilă veche, cu grijă să nu lovesc pe nimeni, desigur! Asta dacă mi-ar fi intrat, simultan, alta nouă pe uşă! Oricum, am convocat, râzând, spiritele bune, şi poate că mă vor însoţi tot anul, am încredere în ele.
Am revăzut, la trecerea dintre ani, capodopera lui Fellini, „E la nave va”, cu fascinantul său amestec de grotesc şi de sublim. Tot ce ţine de artă se găseşte pe acea Arcă a lui Noe, ieşită din mirobolanta imaginaţie a unui cineast de geniu. O întreagă lume privită ca spectacol, printr-o lentilă măritoare, cu nenumărate jocuri, cu neaşteptate metamorfoze, având o bogăţie de sensuri care te încântă, te tulbură şi te pun pe gânduri. Viaţă concentrată pe un imens platou de filmare, aflat sub bagheta unui regizor magician, creator al unui univers inconfundabil, de un exuberant baroc, fantasmatic, bulversant, asta înseamnă pentru mine Fellini.
Potrivit mărturiei celor care l-au cunoscut, Le Maestro (care spunea, cu extremă candoare, despre sine, „sunt un mare mincinos, am inventat totul”) te copleşea prin umanitate, prin sensibilitatea lui şi desăvârşita gentileţe.
Vorbind despre sfârșitul unei lumi, înfățișate în tonuri caricaturale, grotești, capodopera lui Fellini lasă să se întrevadă, în final, credința lui în puterea creației omenești, a artei, a imaginației, a frumosului. Mă simt fortificată interior văzând aceste filme de altădată (şi ascultând minunata muzică a lui Nino Rota din „Giulietta degli spiriti” şi „La Voce della luna”), ceea ce nu se întâmplă când mă uit la pelicule actuale.
E la nave va! Nu-mi rămâne decât să privesc încrezătoare înainte.