Tot o întorc ca la Ploiești și mă chinui de un număr de zile să scriu un text cât se poate de clar, cu subiect și predicat. Nu-mi iese, mereu o dau în metafore, ba cu orchestra de pe Titanic, ba cu puțină istorie comparată… Dacă ar scrie Dionisie textul asta ar spune „Bă, s-a terminat! Gata, bă, a cântat grăsana, cade cortina!” Ce s-o mai lungim!? Spectacolul e cam gata. Se termină istoria și, ce să vezi?! Iar am rămas pe dinafară!
Ca să nu existe discuții la proces, o zic clar: suntem pe cale să ajungem la fundul sacului, oricât încearcă să se mai împrumute ăștia. Și fundul sacului nu e ca pe vremea lui Ceaușescu, când țara avea resurse umane și materiale, o industrie, o agricultură și, deci, capacitate de export.
Dacă ați jucat jocuri de strategie pe computer, de alea în care vi se dădeau pe mâna orașe sau țări și trebuia să le dezvoltați, știți că sunt momente în care cheltuielile prea mari determina probleme; câtă vreme ai exploatările de minereuri, ateliere meșteșugărești, capacitate de export, te poți redresa. Dacă, însă, ai cheltuit mult pe armament, legiuni și unități de cavalerie sau pe ziduri de apărare, nu mai ai de unde să scoți bani. Și jocul se termină.
În lumea reală e cam la fel. Banii cheltuiți trebuie să producă efecte. Îi bagi în economie, în sectoare productive, în pregătirea personalului (chiar și creșterile de salarii aduc bani mai mulți la buget – prin impozite și prin taxele pe consum), câștigi, te dezvolți, ai de unde să rambursezi împrumuturile. Îi bagi în armament, în parandărături, în studii de fezabilitate care rămân în arhive… te duci de râpă!
Problema economiei este doar una din multele probleme cu care se confruntă societatea. Țara asta nu de la împrumuturile lui Câțu se duce dracului, astea-s doar cireașa de pe tort. Țara asta a fost distrusă de deceniile în care a renunțat să mai execute ordine de la București și a preferat să asculte de stăpâni externi. De faptul că a cedat fără întrebări resursele. România nu mai are nici măcar zugravii care să văruiască blocurile lui Ceaușescu.
Iar ceea ce e mai interesant este că țara alunecă în prăpastie în aplauzele admiratorilor politicienilor de tip nou care o țin într-o paranghelie continuă. Habar nu au de nimic, nu au nici pârghiile necesare să conducă țara dar se maimuțăresc zilnic pe rețelele sociale cu poze în care spun că lucrurile merg din ce în ce mai bine. Iar aplaudacii se felicită ce deștepți au fost când au pus ștampila pe ăștia.
