Mare zarvă la guvern, ţara a îngheţat, Parlamentul şi-a întrerupt lucrările: a fost demis un ministru, împreună cu secretarul de stat care-i semna toate aberaţiile. Într-o ţară normală, cu oameni normali la conducere, cu şimţul onoarei şi al responsabilităţii, acest incident ar fi trecut neobservat: contestat, aflat în imposibilitatea profesională şi morală de a conduce acel minister, respectivul ocupant vremelnic al fotoliului, şi-ar fi dat demisia, salvând onoarea partidului care l-a împins pe acel post, a guvernului din care făcea parte, dar mai ales viaţa oamenilor. În România, demisia dintr-o funcţie, de la nivel central sau local, este egală cu o catastrofă naţională.
Această percepţie nu este de ieri sau de astăzi, ci dintotdeauna, fiind asimilată cu solidaritatea de gaşcă, de partid, cu toate că incompetenţa, subordonarea deciziilor unor interese străine conduc şi au condus la tragedii de inimaginat: moartea în serie a unor oameni nevinovaţi. S-a ajuns la situaţii aberante, când un prim ministru nu poate decide asupra propriilor miniştri din cabinet, deoarece şefii de partide, care fac parte din coaliţie, au devenit părtaşi la crimele colegilor!
Actualul guvern a început să scârţie rău din toate încheieturile, probleme nu sunt numai la Sănătate, grave disfuncţionalităţi de natură profesională şi morală sunt şi pe la Justiţie, la Agricultură, Economie, Interne şi chiar Apărare. Nu-i timpul ca fiecare să răspundă pentru actele şi deciziile sale? Nu-i timpul ca şi Parlamentul să-şi intre în atribuţiuni, mai ales când e vorba de funcţia lui de control, dar şi de reglementare? Nu-i timpul, dacă vedem că ceva nu merge, să schimbăm rapid legile, dar mai ales Constituţia? O tot lălăim (scuzaţi!) pe la tv şi facebook, care au devenit inistituţii oficiale de comunicare şi decizie…
