Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!

Evanghelia pe care o vom proclama duminică este una pe care fiecare credincios trebuie să o asculte cu mare atenţie. Este o istorioară despre doi credincioşi, un fariseu şi un vameş. Este important să subliniem faptul că amândoi cred în acelaşi Dumnezeu, amândoi aparţinând aceleași religii şi aducând cult în același templu. Amândoi erau credincioşi practicanţi, care veneau zilnic la templu pentru a-şi spune rugăciunile. Dar vedem că la sfârşitul rugăciunii unul dintre ei merge cu pacea lui Dumnezeu, celălalt nu. Noi toţi, cei care credem în Dumnezeu, trebuie să fim atenţi la această pericopă, nu doar pentru a afla secretul aducerii de cult plăcut lui Dumnezeu, dar şi pentru a putea trăi o viaţă de credinţă care duce la îndreptăţire, şi nu la dezamăgire la sfârşitul zilei.
Credinţa în Dumnezeu nu salvează pe nimeni. Iacob ne spune că diavolul însuşi crede în Dumnezeu şi tremură în faţa lui de frică (Iacob 2,19). De fapt ceea ce contează este ceea ce cred oamenii despre Dumnezeu şi cum le afectează credinţa în Dumnezeu modul de a vedea lucrurile, modul de interacţiune cu semenii. Fariseii credeau într-un Dumnezeu care discriminează, care îi iubeşte pe cei buni şi îi urăşte pe cei răi. Oamenii se comportau asemenea Dumnezeului în care credeau. Astfel că fariseii au ajuns să îi iubească pe cei buni ca ei şi să îi privească cu dispreţ pe cei răi, pe păcătoşii precum vameşii. Isus a spus această parabolă fariseilor care „se credeau drepţi şi îi dispreţuiau pe alţii”. Vameşul, pe de altă parte, nu se încrede în el însuşi, ci doar în mila lui Dumnezeu. Stând departe, el nici nu-şi ridica ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul rugându-se: „Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (v. 13). Acesta este omul care a mers acasă în pace cu Dumnezeu, şi nu fariseul.
Isus nu a declarat nule faptele bune ale fariseului, pomenile şi posturile, ci l-a condamnat pentru atitudinea lui dispreţuitoare faţă de alţii, fiindcă nu Dumnezeu are trebuinţă de faptele bune ale omului, ci ceilalţi oameni. Nimeni nu are dreptul să spună lucruri mari despre sine lui Dumnezeu în defavoarea altora. Fariseul a fost condamnat pentru mândria care l-a orbit şi l-a făcut ignorant, fiindcă nici o faptă bună a omului, oricât ar fi ea de mare, nu-l poate îndatora pe Dumnezeu.
Pr. Richardo-Dominic Baciu