Dumitru Sechelariu rupe tăcerea: „Important este să lași ceva în urma ta!”

O strângere de mână ca un arc peste timp. Și amintiri care curg șuvoi. Așa cum curg, dinspre trecut către prezent, întrebări ce-și caută răspunsurile în cuvinte (multe) și tăceri (puține), în gesturi și zâmbete, în imagini vii sau estompate. În tot ceea ce a fost și nu mai e.

-Domnule președinte, haideți să…
-Numai o secundă, te rog. Cred că au trecut mai bine de 20 de ani de când te-am rugat pentru prima dată să-mi spui pe numele mic, Doru. N-ai făcut-o niciodată. Ei bine, ai putea să-mi faci un hatâr și să începi acum, după atâția ani de „domnule Sechelariu”, „domnule primar” sau „domnule președinte”.

-Păi, ne despărțeau multe lucruri. Inclusiv vârsta.
–(Pe un ton glumeț). Adică mă faci și bătrân; mersi. Ne-or fi despărțit multe, dar ne-au și apropiat destule, chit că n-am băut niciodată o cafea împreună…Sau om fi băut?

-O cafea cred că tot am băut la un moment dat.
-Bun. Să știi că mi-au spus Doru unii mult mai mici ca vârstă decât tine. Și nici nu-mi erau așa apropiați. Iar cu ei n-am servit doar o cafea. Am stat la discuții zile și nopți; îi simțeam mândri că pot să mi se adreseze pe numele mic și să stea la masă cu mine. I-am primit în casa mea, la masa mea, i-am omenit, le-am făcut confesiuni, iar ei, odată plecați de lângă mine, m-au împroșcat cu noroi. Oameni mici…

-Țară mică, mese puține, cum spunea Gheorghe Dinică.
-Mare actor, Dinică! „Nu trage dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică”.

-Știți că de câte ori îl văd pe George Constantin în rolul lui Semaca mă gândesc la dumneavoastră? Există o anumită asemănare fizică, accentuată și de gestică. Apoi, zâmbetul acela al lui Semaca în momentele în care punea la cale vreo „nefăcută”…
-Am prins aluzia: vrei să spui că și eu am făcut destule „nefăcute” sau, hai să ne exprimăm elegant, „inginerii”. Despre toate astea am putea vorbi la nesfârșit. Important este că am fost curat în fața legii, chiar dacă am stat pe nedrept în pușcărie, fiind arestat preventiv într-un dosar cu cântec. Nu-mi e rușine cu ce am făcut, dimpotrivă! Mi-am dorit să fiu propriul meu șef, să-mi iau destinul în mâini cum se spune. Totodată, mi-a plăcut să fiu șef și peste alții. Și să fiu înaintea celorlalți. Firea mea bătăioasă, competitivă, dar și spiritul întreprinzător- mai mereu m-am aflat cu un pas înaintea vremurilor- m-au ajutat să clădesc multe la viața mea, chiar dacă am făcut și greșeli, ca orice om. Și nu mi-a fost niciodată jenă să recunosc că am pornit-o de jos. Tata- șofer, mama- taxatoare pe autobuz. Cu toate astea și eu, și fratele meu, Sergiu, am ajuns sus pe propriile noastre forțe: eu primar, frate-miu secretar de stat, amândoi oameni de afaceri. Uneori am riscat, alteori am plătit tribut… Uite, vezi cicatricea asta din obraz? Îmi va aminti întotdeauna de momentul în care Compania Selena și-a luat avânt către ceea ce avea să-i aducă locul 1 în Topul Firmelor. Aa, că unele lucruri le puteam face altfel, ok, dar să știi că, în general, nu regret nimic din ce am făcut. Important este să lași ceva în urma ta.

-Spuneți-mi un lucru pe care, dacă ar fi să-l luați de la capăt, l-ați face altfel? Ce și cum ați schimba?
-E o întrebare delicată. Să mă gândesc. (Face o pauză). Hai să zicem că mi-a dăunat faptul că am avut mereu încredere în oamenii din jurul meu. Chiar prea multă… Unii m-au trădat. Așa sunt mulți oameni; te trădează. Iar când nu te trădează, te uită, ceea ce este tot o formă de trădare. Să-ți dau un exemplu: când eram primar îmi suna telefonul mobil non-stop. După ce n-am mai fost, treceau și zile până să mă caute cineva. Poate că asta aș schimba: aș fi mai precaut în relația cu cei din jur, deși nu știu dacă aș fi în stare. Eu mi-am iubit semenii, am avut încredere în ei și i-am ajutat întotdeauna, indiferent de postura mea și a lor.

-Haideți să vă povestesc ceva. Ar fi trebuit să o fac mai demult, dar n-am apucat. Prin toamna lui 2005, mă aflam împreună cu colegul meu de redacție din acele vremuri, Cornel Pinter, la Brașov, la un meci de Cupă al FCM-ului. În pauza jocului, un tip, aflând că suntem jurnaliști băcăuani, ni se adresează: „Vă rog să transmiteți domnului Sechelariu salutările mele”. L-am întrebat cum se numește, iar el ne-a spus: „N-are importanță cum mă numesc. De altfel, domnul Sechelariu nici nu-mi cunoaște numele. Acum câțiva ani mi s-a stricat mașina în drum spre Deltă. Timp de vreo două ceasuri n-a oprit nimeni să mă ajute. La un moment dat, se apropie un Volvo din care se dă jos Dumitru Sechelariu; îl cunoșteam de la televizor. Fără prea multe cuvinte, și-a scos haina și a început să meșterească sub capotă. Mi-a reparat mașina deși habar n-avea cine sunt și, mai mult ca sigur, avea și el treburile lui. Un om cu suflet mare. Așa că, vă rog să-i transmiteți urările mele de bine”.
-Hai să-ți povestesc și eu una. Odată, tot așa, s-a stricat mașina unui cunoscut. Imediat, m-am băgat să i-o repar. Nici măcar n-am apucat să-mi dau jos hainele cu care eram îmbrăcat. Și era un costum bun, la care țineam mult. Am reparat mașina, dar mi-am stricat costumul. Ca să fiu sincer, mi-a părut rău; de costum, nu de ajutorul oferit.

-Spuneam că n-am apucat până acum să vă transmit salutările brașoveanului. Țin minte că la un moment dat am scris istorioara asta. Numai că am făcut-o după 16 februarie 2013.
-Și ce, crezi că după 16 februarie 2013 nu ți-am mai citit niciun articol? Fac și refac și acum clasamente. Mai ales alea pe care le greșești tu. Ce-i drept, în ultima vreme stai destul de bine la capitolul ăsta: cred că le iei de pe undeva, de pe Internet, gata făcute. Dar să știi că mai găsesc și erori. Și atunci îmi pun mâinile în cap și zic: a, e clar, ăsta-i clasament făcut de Dan.

-Fiind la 70 de ani de FCM Bacău, haideți să vorbim și despre fotbal. Apropo de clasamente: e adevărat că în perioada „Cooperativei” s-a oferit ca dar la o nuntă ordinea în care aveau să termine echipele respectivul campionat de Divizia A?
-Ca să glumesc, în ’96, când m-am căsătorit, n-am primit un astfel de dar la nuntă, deși nu mi-ar fi displăcut. Și nici clasamente drept cadou la alte nunți nu am făcut, deși am cununat în repetate rânduri. E drept însă, că, de multe ori, ierarhia Diviziei A se stabilea în culise. În 2001, FCM Bacău și Gloria Bistrița se aflau într- un cantonament comun, în Italia, la Montecatini. Nea’ Jean Pădureanu făcea de zor calcule: cine cade, cine se salvează, care cui trebuie să dea puncte… Când mă uit pe lista sa, Bacăul era sub linie: „Nea’ Jeane, păi după calculele matale, eu sunt retrogradat”. La care el mă liniștește: „Stai, Dorule, că refac totul”. Sunt convins că știi povestea, că doar erai cu noi, în Italia. Nu știu ce și cum a refăcut, dar la finalul sezonului, FCM a ajuns la barajul de retrogradare cu Farul. E arhi-cunoscut ce aranjamente se puneau la cale în acele vremuri; erau vestitele reciprocități. Iar când te opuneai, te făceau cu arbitrii. Păi în 1997, noi am fost la un loc de Cupa UEFA. De ce n-am prins-o? Pentru că m-au bătut cu japca Bistrița și Ceahlăul. De mers în Europa a mers Oțelul pe care noi o învinsesem chiar la Galați. Am făcut și eu blaturi, deși nu mi-a plăcut. De altfel, dacă-ți amintesti, si sigur îți amintești, am fost inițiatorul acelui „Moment Zero” în fotbal. Am zis: „Așa nu se mai poate, haideți să terminăm odată cu prostiile, iar rezultatele să le decidă valoarea din teren, nu interesele de culise”. Și aici am fost primul. Primul care a pus piciorul în prag. Și am mai fost și primul om de fotbal care a recunoscut public că a făcut blaturi.

-Ați fost și primul patron-pistolar din fotbal.
-La Moreni, în anul promovării Selenei în Liga Națională, ’94-’95. Jucăm la Moreni, batem cu 2-0. Au marcat, dacă nu mă înșel, Vasilică Jercălău din penalty și Narcis Răducan. La final, publicul local să sară pe noi: că i-am făcut cu arbitrul, că ne arată ei nouă… Aveam un pistol cu gaze. L-am scos și am tras. Ăia de acolo s-au aruncat toți pe burtă, de spaimă, ca-n filmele cu Louis de Funes. Așa am reușit să plec. Dar să-ți mai zic una cu pistolul. O știi, n-o știi, eu ți-o povestesc: eram la un poker- nu mi-e rușine să recunosc că mi-a plăcut pokerul care, fie vorba între noi, e un joc de oameni inteligenți- iar la masă se aflau persoane din fotbal: eu, nea’ Adi Porumboiu, Gigi Ștefan de la Piatra. Am cerut o carte și când am văzut ce mi-a intrat, de bucurie, am scos pistolul din haină și am tras un foc în aer. Cei de la masă au rupt-o la fugă, iar eu alergam după ei, strigându-le: „Opriți-vă nebunilor, că am chintă royală”.

-V-au plăcut armele?
– Mi-a plăcut vânătoarea. Țin minte că la începutul lui 2000 am făcut un preinfarct. La câteva zile după ce am ieșit din spital, eram la vânătoare de mistreți. Mi-a plăcut mult și pescuitul. Delta. Mergeam des cu cei apropiați.

-Vă lipsesc vânătoarea, pescuitul, Delta?
-Dacă vrei să știi, cel mai mult îmi lipsește familia. Am avut și am o familie frumoasă. O soție înțelegătoare, copii cuminți, la locul lor. Asta îmi lipsește: familia.

-Fotbalul nu vă lipsește?
-Cel care se joacă azi? Glumești, pesemne. Cum să-mi lipsească? Este o caricatură! Cât despre fotbalul băcăuan, e suficient să vezi în ce hal a ajuns stadionul. Când eram primar, stadionul din Bacău era în primele trei ca dotări din România. Era însă deranjant că se numea „Dumitru Sechelariu”. Lasă că-i mai bine cum arată acum, că doar se cheamă „Municipal”, nu? În anii ’90 obișnuiam să spun că dacă nu m-aș fi implicat eu, pe stadionul din Bacău ar fi ajuns să pască vacile și caii. Acum până și vacile ocolesc „Municipalul”. Ce să pască, pietre? Nu mai știu cine zicea, parcă chiar tu, sau poate Halagian, în fine, ideea era asta: fotbalul reprezintă oglinda societății. Observația-i foarte corectă. E de ajuns să te uiți cum arată Bacăul, ca oraș, ca să înțelegi și pe unde se află fotbalul nostru. Văd că la finalul anului trecut s-au făcut, în sfârșit, primii kilometri ai șoselei de centură; foarte bine! Dar proiectul a fost gata încă din 2003, când eram eu primar, iar finanțarea trebuia să apară un an mai târziu, în 2004. Numai că eu am pierdut alegerile sau, mai bine zis, am fost „ajutat” să le pierd- devenisem mult prea incomod- iar Centura a mai trebuit să aștepte alți 15 ani. Atenție la pana de vultur: 15 ani!

-Să revenim atunci la fotbalul din perioada Sechelariu. Care au fost jucătorii la care ați ținut cel mai mult?
-Au fost mai mulți, iar dacă uit pe cineva, să nu-mi fie luat în nume de rău. Am ținut mult la Cristi Ciocoiu, finul meu. Am ținut la Narcis Răducan, la Florin Petcu, la Andrei Cristea. Chiar dacă nu a jucat decât jumătate de sezon la FCM, fiind împrumutat de la Rapid, mi-a plăcut foarte mult Răzvan Raț. Era doar un copil pe atunci, dar îi prevedeam un viitor mare. Dacă-l întrebi, îți poate confirma. În 2001, după „barajul” pierdut cu Farul, am vrut să-l păstrez la Bacău, oferindu-i un contract de 100.000 de dolari, de zece ori mai mult decât îi dădea Copos la Rapid. Am ținut și la „coarda” de Scânteie și aici cred că ar fi bine să le explici cititorilor tăi că în vocabularul meu apelativul „coardă” nu are nimic peiorativ, ci reprezintă o formă mai specială de alint. Îmi amintesc cum spuneam la un moment dat că dacă s-ar putea combina viteza și răutatea lui Giani Căpușă cu viclenia și simțul golului pe care le avea Scânteie, am avea tipul ideal de atacant. Ieșind de pe teren și întreptându-ne spre bancă și spre birouri, am colaborat foarte bine cu prietenii mei Gică Chivorchian, Ghiță Poenaru, Cristi Popovici. O relație specială am avut și cu dom’ profesor Costinescu. Oameni speciali, timpuri frumoase.

-Victoria cea mai frumoasă?
-Mânăstire într-un picior: 5-1 contra Stelei în vara lui 1996, chiar în Ghencea. Victoria aia are însă un preambul interesant. În campionatul precedent pierdusem la Steaua cu 5-0. Înfrângerea îmi făcuse mult rău, mai ales că eram pe ultimul loc. Țin minte că în pauza meciului am fost invitat la protocol de gazde. Erau frații Păunescu, George Constantin și Viorel, era Hrebenciuc și toți generalii de armată. Se bucurau că Steaua conduce, mâncau sarmale și făceau mișto de mine. „Hai, bă Sachelarie, chiar credeai că poți să vii și să câștigi în Ghencea?”, mă ironiza George Constantin Păunescu. Eu fierbeam. Tăceam și fumam.

-Chiar, de la începutul discuției noastre nu ați aprins nicio țigară. Să înțeleg că v-ați lăsat de fumat?
–(Zâmbește. Zâmbetul lui, nu al lui Semaca). Ei, știi cum se spune despre țigări, că sunt buruiana dracului. Îmi face plăcere să cred că eu am ajuns în altă parte, înțelegi ce zic?

-Bun, să revenim atunci la acea zi de decembrie 1995 din Ghencea.
– După umilința aia- și de pe teren, și de la „oficială”- mi-am zis că nu voi ieși din fotbal fără să o bat pe Steaua la ea acasă. Eram în relații bune cu cei de acolo, cu vreo două luni mai devreme fusesem invitat să merg cu ei la Torino, pentru confruntarea cu Juventus de pe „Delle Alpi”, din grupele Ligii Campionilor, dar asta nu însemna că nu aveam și eu ambiția mea. Și uite că în august 1996, moldovenii de la FCM Bacău le-o făceau campionilor de la Steaua, pentru ca în retur, să câștigăm din nou, de data asta acasă, cu 1-0. Iar alături de acel 5-1, dragă îmi mai e victoria cu Galatasaray-ul lui Mircea Lucescu, din amicalul jucat în vara lui 2001, pe când echipa turcă deținea Supercupa Europei. Ar mai fi și celebrul 1-0 din primăvara lui 1993 reușit la București, contra campioanei Dinamo, prin golul marcat de Sorin Condurache, pe final.

-Suntem și noi pe final; pe final de interviu. Aș mai avea o întrebare: ce să le spun celor care ar putea avea dubii privind veridicitatea acestui dialog?
-Înainte de toate, dă-mi voie să-ți zic că numai unul ca tine putea avea ideea unui astfel de interviu. Apoi, celor care vor pune cumva la îndoială convorbirea noastră, să le spui că tot ce ai scris e adevărat. Absolut tot. De la primul și până la ultimul cuvânt, dragul meu. Iar ca încheiere, îți spun ceea ce am zis mereu: deși am fost un nonconformist, uneori neînțeles și de multe ori contestat, știam că lumea mă va aprecia cu adevărat de-abia după ce nu voi mai fi pe acest pământ.