La începutul Săptămânii Sfintei Biserica ne invită să ne oprim în fața unei „porți” pe care stă scris: „Duminica Floriilor și a Pătimirii Domnului”.
Trecând prin această poartă, intrăm în cea mai importantă săptămână pentru noi, creștinii, cea mai intensă și plină de simboluri din întregul an liturgic: Săptămâna Sfântă, care este în centrul credinței noastre și în care celebrăm misterele mântuirii – pătimirea, moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos.
Însă chiar de la intrarea în această săptămână întâlnim mai multe contradicții, pe care nu trebuie să le trecem cu vederea.
Plecând de la denumirea acestei zile, care este dată de cele două fragmente evanghelice proclamate, suntem invitați să reflectăm la contradicția care există între relatarea intrării solemne a lui Isus în Ierusalim, plină de bucurie (Mc 11,1-10) și relatarea ieșirii lui din cetate, plină de suferință, cu crucea în spate, pe drumul spre moarte (Mc 14,1–15,47).
În primul fragment vedem o mulțime de oameni care îl întâmpină pe Isus cu entuziasm, întinzând ramurile de măslin, dorind prin acest gest să sublinieze admirația față de el. Dar apoi, câteva zile mai târziu, după cum ne relatează al doilea fragment, întâlnim aceeași mulțime care strigă: „Răstignește-l!”.
Evanghelia ne vorbește, de asemenea, despre Petru, care spune că este dispus să-și dea viața pentru Domnul, pentru ca mai apoi, în fața unor simpli slujitori, să se distanțeze și să spună că nu-l cunoaște pe acel om condamnat.
La fel fac și ceilalți ucenici care, deși au stat atât timp în jurul lui Isus, în fața suferințelor și durerii sale adorm, îl trădează sau fug și îl lasă singur.
Noi, creștinii, care prin Botez am fost chemați să fim ucenici ai Domnului, unde ne situăm în această istorie a pătimirii?
Relatarea Pătimrii care este prezentată în Duminica Floriilor nu vrea să împartă oamenii în buni sau răi, ci ne provoacă mai degrabă să recunoaștem că în viața noastră sunt prezente și lumini și umbre.
Suntem invitați la începutul Săptămânii Sfinte să ne hotărâm de ce parte dorim să fim. Deși alegerea noastră ar fi aceea de a rămâne ucenici, trebuie totuși să acceptăm cu umilință și faptul că suntem deseori acei ucenici care fug, care trădează, acei ucenici care cer răstignirea lui Isus în afara orașului, adică îl scot pe Dumnezeu din viața lor.
Pr. Octavian Sescu, Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, Bacău